Icoana - chipul omului în veşnicie – interviu cu Alecsis
Chryssostalis, istoric bizantinist din cadrul Centrului Naţional de
Cercetare Ştiinţifică din Paris
Icoana are un rol foarte important atât în practica şi viaţa
liturgică de zi cu zi a Bisericii, cât şi în stabilirea doctrinală a
învăţăturilor de credinţă. Cinstirea icoanelor nu este păcat, nu este
idolatrie, nu este nebunie, ci este mijlocul prin care ne manifestăm
adoraţia noastră la adresa lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni a
devenit El Însuşi om. Venerarea icoanei nu se referă la materia din
care este făcută, ci la chipul celui care este pictat pe ea. Atunci când
stăm în faţa unei icoane, simţim prezenţa celui reprezentat pe ea.
Cinstirea icoanelor nu este una exagerată, ci, atunci când intrăm într-o
biserică sau casă unde sunt icoane, dăm, şi noi înşine, crezare
cuvântului Sfântului Ioan Damaschin, care a spus: „Prin icoanele
vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi
spiritual“. Despre importanţa icoanei în cadrul Bisericii şi despre
stabilirea Duminicii Ortodoxiei, singura duminică din an închinată
cinstirii sfintelor icoane, ne vorbeşte Alecsis Chryssostalis, istoric
bizantinist din cadrul Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică din
Paris.
Putem sau nu să-L reprezentăm pe Hristos sub forma unei imagini?
De ce această duminică, prima a Postului Mare, poartă denumirea de
Duminica Ortodoxiei şi ce importanţă are ea pentru Biserica Ortodoxă?
Pe data de 11 martie 843, cultul icoanelor a fost restabilit în sânul
Bisericii, iar cu un an mai târziu, adică încă din 844, Biserica a
hotărât ca prima duminică a Postului Mare să fie ziua în care se face
comemorarea acestei date. Ea a primit numele de Duminica Ortodoxiei
deoarece reprezintă sfârşitul crizei iconoclaste, dar şi sfârşitul
tuturor ereziilor de până atunci. La sfârşitul perioadei iconoclaste
(cca 726-843), care este o perioada foarte importantă pentru istoria
Imperiului Bizantin, se termină lunga istorie a problemelor şi ereziilor
hristologice. Avem deci aici un punct final, o sumă a acestor dezbateri
care au tulburat viaţa creştinismului şi a Imperiului Bizantin încă din
secolul al IV-lea şi care s-a terminat cu problema icoanelor. Această
problemă pleca de la întrebarea următoare: putem sau nu să-L reprezentăm
pe Hristos sub forma unei imagini, unei icoane?, iar a doua întrebare
este strâns legată de prima: putem venera această icoană? Acestea erau
două întrebări fundamentale care nu sunt probleme legate de istoria
artei sau simple probleme de filosofie, aşa cum multă lume gândea şi
gândeşte, ci sunt probleme profund legate de hristologie şi, deci, de
credinţa creştină. Faptul că aceste probleme au fost rezolvate şi că li
s-a dat un răspuns solemn, care nu a fost niciodată pus la îndoială,
pentru că, din anul 843 până în prezent, în lumea ortodoxă cel puţin,
nimeni nu a mai pus la îndoială practica venerării icoanelor şi a
sensului teologic care le-a fost dat, devine, într-o anumită măsură,
punctul final al tuturor ereziilor. În Biserica Ortodoxă sunt
recunoscute şapte sinoade ecumenice, iar cel de-al şaptelea este chiar
cel care a fixat venerarea icoanelor. El reprezintă un fel de împlinire a
istoriei dogmelor, pentru că este ultimul sinod ecumenic şi are această
valoare de regulă absolută în ceea ce priveşte credinţa. În urma
acestei interpretări este foarte important de reţinut că teologia
icoanei şi răspunsul dat de Biserică problemei venerării icoanelor
devine un răspuns general asupra dogmei hristologice. El este resimţit
în acest fel căci, de exemplu, aşa cum patriarhul Nichifor al
Constantinopolului (806-815) a resimţit iconoclasmul ca fiind suma
tuturor ereziilor de până atunci, la fel şi Biserica Ortodoxă a resimţit
acest triumf ca fiind faza finală a victoriei asupra ereziilor. Textul
stabilit în această perioadă se numeşte Synodicon şi este citit în
fiecare an în timpul Liturghiei din Duminica Ortodoxiei. El reia, pe de o
parte, condamnarea tuturor ereziilor de până atunci, iar pe de altă
parte celebrează memoria Sfinţilor Părinţi şi a tuturor celor care au
contribuit la stabilirea şi aplicarea credinţei adevărate în Biserică.
Vedem astfel că rolul imaginii în Biserică devine unul foarte important,
imagine care, începând cu momentul în care sensul ei teologic este
stabilit, ia numele de icoană. Icoana nu este o simplă imagine, ci ea
este o imagine religioasă creştină care răspunde anumitor reguli. Doar
atunci putem vorbi de o icoană. Acest subiect a devenit subiectul final
al tuturor perioadelor de dispută în ceea ce priveşte dogma creştină. De
asemenea, este important de menţionat faptul că, după sfârşitul
perioadei iconoclaste, ori de câte ori termenul de iconoclast era
folosit, apărea sub forma unei insulte.
Care sunt cauzele apariţiei iconoclasmului şi cum s-a dezvoltat el în istorie?
Icoanele erau venerate deja de câteva secole; creştinii se rugau în faţa
icoanelor. În acea perioadă încă nu era clar stabilit sensul termenului
„a venera“. În acelaşi timp, au început să apară şi excese din acest
punct de vedere, care făceau ca acest lucru să arate a idolatrie.
Biserica încă nu se gândise la aceste aspecte. Ea dăduse un răspuns în
timpul Sinodului in Trullo în 691, al cărui canon 82 zice că nu mai avem
dreptul de a reprezenta pe Iisus Hristos sub forma unui miel, ci
trebuie reprezentat aşa cum L-am cunoscut în istorie şi în Sfintele
Scripturi. Deja, odată cu acest canon, Sinodul in Trullo, sinod
recunoscut de toată lumea, a răspuns într-o oarecare măsură chestiunii
iconoclaste zicând că avem dreptul să-L reprezentăm pe Iisus Hristos,
dar cu anumite restricţii. După aceea intrăm într-o perioadă în care
împăraţii bizantini au invocat mai multe motive pentru a susţine
iconoclasmul, motive care au rădăcini politice sau chiar din cauza
originii împăraţilor care proveneau din regiuni influenţate fie de
iudaism, fie de islam, religii care nu au practica imaginii în cultul
lor. O altă chestiune era aceea a autorităţii împăratului în faţa
călugărilor, căci ei au fost cei care au apărat cinstirea icoanelor, iar
călugării în această perioadă aveau o forţă politică foarte mare.
Împăraţii iconoclaşti sunt, în marea lor majoritate, buni administratori
şi buni conducători pe plan militar şi financiar (Leon al III-lea
(717-741) a salvat Constantinopolul de invazia arabă, la fel şi fiul său
Constantin al V-lea (741-775) a câştigat multe războaie, ambii fiind
iubiţi de popor datorită acestui lucru), dar au luat o poziţie
religioasă greşită. La început au înălţat icoanele din biserici cât mai
sus, astfel încât credincioşii să nu le mai poată atinge, iar mai târziu
le-au scos definitiv din biserici. La întrebarea: putem să-L
reprezentăm pe Hristos? iconoclaştii răspundeau că, dacă Îl reprezentăm
pe Hristos, fie pretindem că reprezentăm natura Sa divină, deci este
imposibil, fie spunem că Hristos este un om şi Îl putem picta, dar
atunci nu mai este Dumnezeu.
Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce se raportează la umanitatea Sa îndumnezeită
Cum au răspuns Sfinţii Părinţi acestor argumente iconoclaste şi care
sunt argumentele ortodoxe pentru cinstirea sfintelor icoane?
Răspunsul dat de Biserică acestor chestiuni se bazează pe fundamentul
teologic al unirii ipostatice, şi anume că Hristos este o Singură
Persoană şi, evident, Aceasta este divină, deoarece este a doua Persoană
a Sfintei Treimi. Dar pentru că şi-a asumat şi natura umană, iar
umanitatea Sa este totală, completă, a trăit în timpul vieţii Sale ca om
desăvârşit, deci a avut şi o imagine a Sa ca orice om, atunci această
imagine poate fi reprezentată. Reprezentăm din Persoana lui Iisus
Hristos ceea ce este reprezentabil, ceea ce se raportează deci la
umanitatea Sa. Nimeni nu pretinde că ar putea să reprezinte într-o
icoană divinitatea lui Hristos, dar tot din acelaşi motiv această icoană
are ceva particular, special. Răspunsul ortodox este că icoana e
posibilă şi trebuie să existe; putem şi trebuie să facem în continuare
icoana lui Hristos. Iisus Hristos a trăit pe pământ ca un om desăvârşit,
iar posibilitatea de a face o icoană a Sa confirmă caracterul absolut
al naturii Sale umane. Datorită faptului că umanitatea Sa era perfectă
şi completă, imaginea Sa este, şi ea, perfectă. Vechiul Testament
interzicea orice imagine a lui Dumnezeu şi orice interpretare a lui
Dumnezeu, dar o făcea tocmai ca urmare a faptului că în această perioadă
Dumnezeu era invizibil, era epoca dinainte de venirea lui Hristos. De
fapt, Întruparea nu este doar cuvântul-cheie, ci este şi evenimentul
care schimbă tot. Întruparea Cu-vântului este cea care permite existenţa
icoanelor. Vedem că toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii din perioada
iconoclasmului, Sfântul Ioan Damaschin, patriarhul Nichifor, Sfântul
Teodor Studitul, îşi sprijină toată argumentaţia şi gândirea lor pe
Întrupare. Este această Întrupare adevărată? Nu întrebăm dacă
evenimentul este adevărat, căci acest lucru este recunoscut de toată
lumea, ci în sensul că: recunoaştem că din Fecioara Maria s-a născut un
om ca şi noi? Revenim asupra a ceea ce spuneam şi la început, că erezia
iconoclastă este o erezie hristologică care vine în continuarea altor
erezii hristologice. Biserica universală a stabilit, odată pentru
totdeauna, adevărul de credinţă: la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la
Calcedon sunt recunoscute două naturi în Persoana lui Iisus Hristos, cea
divină şi cea umană, şi raportul care există între ele. Apoi, în anul
553, în timpul împăratului Iustinian, la Sinodul al V-lea Ecumenic,
Sfinţii Părinţi, încercând să reexplice Calcedonul, pun accentul pe
unirea ipostatică. Acest lucru este foarte important, căci va da
cuvântul-cheie pentru epoca iconoclastă. Odată cu Sinodul al VI-lea
Ecumenic din 680-681, avem erezia monotelistă, care spunea că Hristos a
avut o singură voinţă, cea divină. Biserica a legat problema voinţei de
cea a naturii, deci, odată ce Hristos are două naturi, are şi două
voinţe. Astfel, a fost din nou afirmată umanitatea lui Hristos. Dar
îndoiala care persista la oameni era că este greu de recunoscut că
Hristos este un om desăvârşit, întreg, aşa cum şi noi suntem, chiar se
mergea şi mai departe: este îndoiala recunoaşterii trupului Său. Hristos
a avut cu adevărat un corp omenesc aşa cum şi noi avem?!; în timpul
iconoclasmului se dă răspunsul acestei întrebări: da, natura umană a lui
Hristos este totală, inclusiv trupul Său. De aici, concluzia că o
imagine a Sa este posibilă.
Aţi menţionat mai sus că una dintre cauzele iconoclasmului este şi
faptul că încă nu era clar stabilit sensul termenului „a venera“. Care
este sensul acestui termen şi care este sensul dat lui de Biserică?
În 787 are loc al VII-lea Sinod Ecumenic, la care Ortodoxia răspunde şi
acestei chestiuni strâns legate de cea a icoanelor, zicând că trebuie
mai întâi făcută distincţia între cei doi termeni: adorare, care poate
fi adresat doar lui Dumnezeu şi venerare, care poate fi adresat tuturor
sfinţilor şi icoanelor, pentru că icoana reprezintă pe/şi trimite la
Dumnezeu. Chestiunea adorării şi a venerării a fost stabilită fiindcă
este evident că, de fiecare dată când venerăm o icoană a lui Hristos sau
a oricărui sfânt sau eveniment sfânt reprezentat pe ea, de fapt noi ne
exprimăm prin aceasta adorarea noastră către Dumnezeu. Doar în acest fel
putem considera venerarea icoanelor, nefiind vorba de nici un fel de
idolatrie. În creştinismul primelor secole, imaginile erau respinse
tocmai din acest motiv, pentru că nu se voia nici un raport cu idolii,
cu statuile păgâne, iar apoi imaginile revin în creştinism, dar având un
sens totalmente diferit.
De fiecare dată când intră în biserică, fiecare creştin ortodox trebuie
să se gândească la acest lucru: suntem norocoşi să avem dezvoltată o
teologie a icoanei pe care Sfinţii Părinţi au îmbogăţit-o şi că trăim în
Tradiţia noastră eclesiologică şi liturgică într-o manieră foarte
puternică. Asta, în raport cu Occidenul, care nu a acceptat niciodată
această dogmă, chiar dacă a acceptat Sinodul al VII-lea Ecumenic. Orice
creştin care intră în biserică şi face semnul sfintei cruci şi cinsteşte
o icoană trebuie să ştie că în acest moment el îşi arată adoraţia sa
faţă Dumnezeu, Dumnezeu devenit om.
Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că răspunsul stă în Întrupare.
Aţi vorbit despre icoana lui Hristos şi de fundamentul teologic al
reprezentării ei ca fiind Întruparea. Dar, de-a lungul istoriei au
apărut şi icoane ale lui Dumnezeu - Tatăl şi Dumnezeu-Sfântul Duh. Este
posibilă o astfel de reprezentare sau nu?
Răspunsul teologic este unul singur: Nu, nu este posibilă o astfel de
reprezentare. Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem
reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că, aşa cum am zis,
răspunsul stă în Întrupare. Fără Întrupare nu există această
posibilitate. Este adevărat ca întâlnim adeseori aceste feluri de
icoane, fie cu Dumnezeu-Tatăl sub forma unui bătrân înţelept, fie a
Sfântului Duh, mai ales în Bisericile tardive, imagini care au apărut
sub influenţă occidentală. Ele provin din Rusia lui Petru cel Mare,
foarte influenţată de Occident în special în secolul al XIX-lea. Trebuie
să înţelegem că persoanele care le-au făcut nu cunoşteau acest aspect,
nu le-au făcut expres, dar trebuie să ştim că este o eroare majoră. Nici
Sfântul Duh nu S-a întrupat niciodată. Porumbelul este un simbol şi
este legat de un eveniment: Botezul lui Hristos, atunci când Scripturile
ne spun că Sfântul Duh a coborât asupra lui Hristos în formă de
porumbel, dar acest lucru nu vrea să spună că Sfântul Duh S-a întrupat
într-un porumbel. Iar, mai apoi, la Cincizecime a luat formă de limbi de
foc. Câteodată vedem în icoane reprezentarea Sfântului Duh sub aceste
două forme de porumbel şi de limbi de foc. În tradiţia iconografică
întâlnim des doar o rază pentru a arăta prezenţa Sfântului Duh.
Răspunsul este foarte clar: nu trebuie inovat în acest sens, iconografii
care fac asta o fac pentru că vor să decoreze mai bine icoanele, dar un
lucru trebuie să fie clar: nu putem să facem aşa ceva, pentru că atunci
chiar putem fi acuzaţi că vrem să reprezentăm divinitatea şi am da
dreptate iconoclasmului. Din moment ce aceste Persoane divine nu S-au
întrupat niciodată, dacă pretindem că Le putem reprezenta într-o icoană,
atunci pretindem că reprezentăm natura lor divină, iar acest lucru nu
este posibil. Repet, doar Întruparea, adică faptul că Hristos a luat
trup omenesc complet, permite reprezentarea Sa sub forma unei imagini.
Întruparea este un fapt istoric. Dacă de câteva secole am făcut-o să
înainteze înseamnă că nu credem în ea într-o manieră fermă, nu credem cu
adevărat că este un fapt istoric şi putem atunci să o punem în orice
moment al istoriei, ceea ce vrea să însemne că Dumnezeu nu a intrat cu
adevărat în istorie ca om. Facem din asta ceva filosofic, o idee, ceea
ce este catastrofic deoarece distruge complet şi contrazice Biserica şi
Tradiţia patristică unanimă asupra acestei probleme. Deci, trebuie avută
mare grijă cu icoanele şi teologia icoanelor. Sfântul Teodor Studitul
spune că iconograful are o foarte mare responsabilitate atunci când
pictează o icoană, pentru că devine interpretul voinţei lui Dumnezeu şi
în acest moment devine un adevărat teolog. Acesta este un lucru adevărat
şi trebuie ştiut că un iconograf trebuie să fie, în primul rând, un bun
pictor, să cunoască tehnica picturii, iar mai apoi trebuie să aibă un
adevărat suport teologic. Orice imagine creştină nu este o icoană în
sens teologic şi nu de fiecare dată când reprezentăm ceva putem să ne
prosternăm înainte şi să ne exprimăm în acest fel adoraţia noastră spre
Dumnezeu Întrupat.
Sfinţenia este o calitate a lui Dumnezeu şi, prin participaţie, a omului
Pe lângă icoana lui Hristos în Biserică întâlnim şi practica venerării
icoanelor care reprezintă sfinţi. De ce pictăm icoane ale sfinţilor şi
le venerăm?
Aceasta este o problemă secundară. Evident că din moment ce este posibil
să-L reprezentăm pe Hristos este posibil să reprezentăm şi umanitatea
şi să ne exprimăm veneraţia fată de orice om care este sfânt. Când
spunem acest lucru trebuie să clarificăm şi problema sfinţeniei,
deoarece nu trebuie să uităm faptul că sfinţenia este o calitate a lui
Dumnezeu, iar nu a omului. Singurul Sfânt adevărat este Dumnezeu, iar
sfinţenia omului este doar o participare la această sfinţenie a lui
Dumnezeu şi asta doar pentru că este permis de Dumnezeu prin har. Deci,
de fiecare dată când venerăm o icoană a unui sfânt putem să ne exprimăm
respectul pentru o anumită persoană, dar ceea ce facem de fapt este să
adorăm pe Dumnezeu, Care permite această sfinţenie a omului. Orice om
este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Potenţial, orice om
este teofor (purtător de Dumnezeu), orice om este creat pentru a fi
teofor pentru că aşa am fost făcuţi de Dumnezeu, iar nu pentru că sunt
sfinţi oamenii sunt şi teofori. Sfinţii sunt sfinţi pentru că faptele
lor, adevărata metanoia a lor, reîntoarcerea lor către Dumnezeu, i-a
făcut să poată participa la sfinţenia lui Dumnezeu. Potenţial, orice om
poate deveni sfânt, deci orice om poate face obiectul unei icoane.
Trebuie să înţelegem neapărat că sfinţenia se dobândeşte doar prin
participare. Vedem oameni care cinstesc un anumit sfânt de care sunt
ataşaţi, dintr-un motiv sau altul, care sunt un fel de prieteni, de
protectori pentru ei, dar câteodată se merge prea departe. Începem să
facem confuzie între rolul unui sfânt şi faptul de a şti că un sfânt nu
există decât pentru că a văzut în Dumnezeu sensul vieţii şi răspunsul
întrebărilor sale.
Fiecare sărbătoare are un dublu suport: textul liturgic şi icoana praznicului
Începând cu marii pictori clasici şi până la fotografia modernă, lumea
s-a umplut de imagini. De asemenea, există şi imagini religioase foarte
realiste. Ce norme trebuie să îndeplinească o imagine pentru a fi icoană
şi care sunt regulile care trebuie urmate pentru pictarea unei icoane?
E normal să existe reguli pentru că sunt anumite lucruri pe care le
putem reprezenta şi altele pe care nu putem, vorbind de icoane,
bineînţeles, deoarece în arta profană nu există astfel de reguli. Pentru
a răspunde acestei întrebări o să recurg la un exemplu: în secolul al
XIX-lea s-a vrut să se corecteze practica pictării icoanelor, maniera în
care erau făcute, pentru că se gândea că metoda tradiţională bizantină
aducea puţin a „nepricepere“ şi s-a vrut să se facă icoanele conform
regulilor tablourilor renascentiste, adică s-a introdus în practica
picturii icoanelor realismul. De exemplu, pe lângă lumină au apărut şi
umbrele. Acest lucru a făcut, fără ştiinţă, ca sfinţenia icoanelor să
fie pierdută. De ce?! Pentru că ceea ce vedem într-o icoană nu este poza
sau fotografia cuiva, ci este adevărata imagine a acestei persoane.
Adevărata imagine este lumina lui Dumnezeu, lumină care este
pretutindeni. Într-un anumit fel vedem în icoană arhetipul persoanei,
persoană care este despuiată, golită de corupţie şi de păcat atunci când
se găseşte în lumina lui Dumnezeu. Maniera tradiţională de a face
icoane este foarte profundă şi nu are nici o „nepricepere“ în ea, este o
„altă artă“, ce nu are aceleaşi reguli ca pictura occidentală care a
dat cu adevărat mari bogăţii istoriei artei, dar care nu vizează să
reprezinte pe om în eternitatea lui Dumnezeu. O icoană ne arată o
imagine a omului în timpul lui Dumnezeu, adică în veşnicie. Ea nu poate
fi supusă aceloraşi reguli ca ale celorlalte imagini. În ea se găsesc
anumite detalii, poate chiar mici, dar care pe plan teologic iau o
proporţie monumentală, pe când în plan realist nu înseamnă nimic. Cineva
care priveşte o icoană cu un ochi realist se va întreba ce se întâmplă.
Ei bine, se întâmplă că aici este o interpretare teologică. O icoană
bine făcută trebuie să rezume tot sensul teologic, de exemplu, al unei
sărbători. Icoana Naşterii Domnului, cea a Învierii, cea a Adormirii
Maicii Domnului rezumă în ele sensul teologic al acestor evenimente.
Este, deci, o analiză a faptei. Aşa cum o face, de altfel, şi textul
liturgic, căci în Biserică avem două suporturi care analizează şi
explică fiecare sărbătoare: Sfânta Liturghie, textele liturgice regăsite
în cadrul ei şi icoana sărbătorii. Nu trebuie să aducem deci inovaţii
în ceea ce priveşte icoana, pentru că atunci riscăm să facem ceva care,
de fapt, contrazice însăşi natura icoanei.(Interviu realizat şi adaptat
din limba franceză de Gheorghe – Lucian Ducă)
Teologul ortodox francez Jean Claude Larchet va lansa astăzi, la ora
19:00, în Aula 'Mihai Eminescu' a Universităţii 'Al. I. Cuza' din Iaşi,
lucrarea 'Sfântul Maxim Mărturisitorul - Mediator între Răsărit şi
Apus', publicată la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei. Lansarea va fi urmată de o conferinţă susţinută de autor cu
tema: 'Actualitatea teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul'. Jean
Claude Larchet a vorbit despre opera Sfântului Maxim şi despre legătura
specială pe care o are cu acest mare sfânt mărturisitor.
Aveţi o preocupare deosebită pentru scrierile Sfinţilor Părinţi şi v-aţi
oprit în mod special la Sf. Maxim Mărturisitorul. Cum l-aţi cunoscut pe
Sf. Maxim Mărturisitorul?
Sfântul Maxim are o preocupare foarte largă pentru multe subiecte din
teologie, cosmologie, antropologie, ecleziologie. Primele mele studii
m-au condus spre ideea că a reluat ideile anterioare, dar am constatat
elemente foarte originale de o mare putere. Foloseşte adesea concepte
noi pentru a-şi exprima felul de a gândi şi reia astfel învăţătura
creştină a multor subiecte. Conceptele sunt adesea foarte complexe. De
aceea trebuie timp pentru a se apropia de scrierile lui. Îl găsesc
interesant pentru că nu foarte uşor trebuie să-i cuprinzi întreaga
gândire şi mereu există posibile noi abordări şi aspecte pe care le
putem revedea oricând pentru a le înţelege mai bine
De ce aţi ales titlul 'Sfântul Maxim Mărturisitorul - Mediator între
Răsărit şi Apus' pentru cartea pe care o veţi lansa la Iaşi?
Dintre Părinţii greci, Sfântul Maxim Mărturisitorul are o anumită
particularitate. În periopada ereziilor în care a trăit, toate
patriarhatele orientale au fost amăgite de aceste erezii. Singurul
sprijin pe care îl avea la acel moment era cel al papei de la Roma care
îşi menţinuse o credinţă ortodoxă. El a avut relaţii privilegiate cu
Biserica Romei. Din cauza invaziei perşilor a trebuit să se retragă spre
Biserica Cartaginei, care era sub influenţa Romei. Când au apărut
ereziile monoteistă şi monoenergistă a trebuit să se refugieze la Roma. A
devenit chiar consilier al papei asupra modului cum trebuie respinse
aceste energii. Atunci când a trebuit ca Biserica Romei să întrunească
în 649 un conciliu pentru a respinge aceste erezii, Sf. Maxim, care era
un simplu călugăr, a participat la acest conciliu, a pregătit discuţiile
şi chiar a semnat documente, ceea ce făceau doar episcopii. Prin
istoria personală a vieţii lui a fost condus spre a cunoaşte foarte bine
Biserica Romei. Avea o cunoaştere foarte bună asupra a ceea ce însemna
reflecţia Bisericii Romei în epoca respectivă. Asupra unor teme el
devine un fel de punte dintre Biserica Orientală şi cea Occidentală. De
exemplu, când în sec. al VII-lea teologi romano-catolici au susţinut că
Sfântul Duh purcede de la Fiul, Sf. Maxim a explicat că această formulă,
care nu era aceea apărută mai târziu sub formă de Filioque, ar putea
avea o anumită accepţie din punct de vedere ortodox, dacă s-ar înţelege
din punct de vedere al iconomiei, dacă s-ar înţelege că ar veni de la
Fiul în sensul că a fost trimis de Fiul în lume. Gândirea
romano-catolică nu recunoaşte distincţia între energie şi esenţa divină.
Este o mare divergenţă între noi. Deci este multă muncă în acest sens.
Sf. Maxim deschide o pistă foarte interesantă.
Ce v-a determinat la Sf. Maxim Mărturisitorul astfel încât să-i studiaţi viaţa şi opera?
Am dăruit zece ani din viaţa mea Sfântului Maxim. El ocupă printre toate
citările din Sfinţii Părinţi un loc important. Când am citit Sfinţii
Părinţi în întregime Sf. Maxim mi-a reţinut atenţia în mod special şi
asta pentru că există o legătură foarte puternică între viaţa mea şi
felul de a gândi al Sfântului. O bună parte din preocupările vieţii mele
au fost marcate de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Nu vi se pare interesant că o persoană care a trăit acum 1.300 de ani
stârneşte interesul unui om modern care trăieşte în secolul al XXI-lea?
Sfinţii Părinţi sunt mereu de o mare actualitate, ei fiind în afara
categorisirilor de modernitate. Gândirea lor nu vine din ceea ce
înseamnă facultatea raţiunii, ci este puternic înrădăcinată în Sfânta
Evanghelie. Gândirea lor este puternic înrădăcinată în trăirea lor. Când
îi cităm pe aceşti Sfinţi Părinţi nu trebuie doar să îi repetăm la
modul literal. Găsim în scrierile lor ceea ce corespunde preocupărilor
omului contemporan. Trebuie să fim capabili să exprimăm soluţiile pe
care ni le dau într-un limbaj pe care omul contemporan să-l înţeleagă.
Sfinţii Părinţi au exprimat, independent de timpul în care au trăit,
acelaşi adevăr. Au ţinut cont mereu de cei care îi ascultau, transmiţând
cuvântul Evangheliei acestui public.
Ce înseamnă Sf. Maxim Mărturisitorul pentru filosofia occidentală?
Eu am o formaţie dublă. Am făcut studii complete, inclusiv doctorat în
Filosofie. Am făcut studii complete, inclusiv doctorat, în Teologie. Mă
opun oricărui amestec între ele. Cele două domenii au obiective diferite
şi metode diferite. Teologia este superioară Filosofiei. Filosofia
poate avea un rol util pentru a ne apropia de Teologie. Studiile mele în
Filosofie m-au ajutat să mă apropii mai bine de Sf. Maxim, care este un
teolog dificil.
Aţi avut ocazia în aceste zile să vedeţi mulţimea pelerinilor care au
venit să se închine la moaştele Sfintei Parascheva şi ale Sfântului
Maxim Mărturisitorul. Îi putem numi pe aceşti oameni pelerini şi teologi
în acelaşi timp?
Când cineva face eforturi pentru a iubi sfinţii şi pe Dumnezeu este deja
teolog. Poate părea ceva deosebit că oameni simpli vin să se închine
moaştelor Sfântului Maxim, care este perceput ca un teolog de înalt
nivel. Sfinţii, în ceruri, sunt cu toţii egali. Sf. Parascheva a făcut
un drum de mare asceză, iar despre Sfântul Maxim se ştie că a fost un
mare ascet. Asceza înseamnă toate eforturile pe care noi le facem pentru
a ne apropia de Dumnezeu într-o trăire creştină. Prin acest efort
devenit comun şi prin dragostea comună pe care cei doi sfinţi au avut-o
pentru Dumnezeu au devenit sfinţi asemenea.
(Articol publicat în 'Ziarul
Lumina' din data de 15 octombrie 2010)
Sfânta Cruce, semnul iubirii dumnezeieşti mai tari decât moartea –
interviu cu arhid. prof. dr. Ioan Ică jr, profesor la Catedra de
spiritualitate ortodoxă din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă
'Andrei Şaguna' din Sibiu
Anul acesta, binecredincioşii români au bucuria de a se închina şi de
a săruta un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus la Bucureşti de la
Constantinopol prin iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
Sfânta Cruce este semnul nostru, al creştinilor, existenţial şi
fundamental, care ne aduce aminte de iubirea dăruitoare şi jertfelnică a
Mântuitorului şi de Sfânta Sa Înviere. Despre semnul Sfintei Cruci,
despre semnificaţia acestuia, despre asumarea ei şi despre folosul ei
mântuitor a vorbit pentru ziarul „Lumina de Duminică” arhid. prof. dr.
Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate ortodoxă din cadrul
Facultăţii de Teologie Ortodoxă 'Andrei Şaguna' din Sibiu.
Părinte profesor, ce reprezintă pentru creştini semnul Sfintei Cruci?
Creştinii pot afirma fără nici o ezitare, fără nici o urmă de şovăire că
nu există semn mai important în viaţa lor decât semnul Sfintei Cruci.
Sfânta Cruce este într-un fel atotcuprinzătoare: ne întâlnim cu Sfânta
Cruce la creaţie, ne întâlnim la mijlocul ei - mântuirea prin Iisus
Hristos şi ne întâlnim şi la sfârşitul istoriei, ca o cheie de
deschidere a Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Aşadar, Crucea este
într-un fel cheia vieţii creştine, cheia existenţei întregii lumii, a
întregului cosmos, a istoriei, a omului. Crucea este semnul nostru
existenţial şi fundamental. De altfel, acest semn îl vedem reprezentat
şi în iconografie, de pildă, în acea faimoasă scenă a Judecăţii de Apoi
de la Voroneţ, unde Sfântul Petru deschide Poarta Raiului, poartă pe
care este pictată crucea. Totul se deschide şi se închide aşadar prin
Cruce. Semnul Sfintei Cruci are o dimensiune suprapământească, cerească,
dar în acelaşi timp ea este şi un semn concret, văzut, are forma
vizibilă a unui semn la care ne închinăm, pe care îl venerăm tocmai
pentru că este altarul de jertfă al Domnului nostru Iisus Hristos. Deci,
Crucea în sensul ei concret de lemn al jertfei, al suferinţei şi al
mântuirii este într-un fel cea mai apropiată de sufletele şi viaţa
creştinilor. Pentru că, prin intermediul Sfintei Cruci în aspectul ei
soteriologic, creştinii au descoperit şi au şi accesul la celelalte
semnificaţii ale Crucii. Crucea în sensul cosmologic, prezentă în
dimensiunile cosmosului, sau crucea în organizarea fiinţei umane, omul
fiind o fiinţă cruciformă. Spune atât de frumos Sfântul Efrem Sirul că
pasărea când vrea să zboare îşi deschide aripile în semnul crucii, că un
pom când vrea să înflorească, să crească are forma crucii, deci tot ce
apare structurat în cosmos, în univers are imprimat semnul crucii. Noi
am ajuns să cunoaştem taina aceasta a crucii imprimată în tot ce ne
înconjoară, în primul rând pentru că am înţeles paradoxul acesta
fundamental care stă în descoperirea puterii lui Dumnezeu în jertfa
Sfintei Cruci în care am înţeles că taina umilinţei a sângelui şi a
sacrificiului lui Iisus Hristos pe cruce reprezintă începutul şi
garanţia învierii noastre. Noi plecând dinspre cruce în sens mântuitor
manifestat pe Golgota pe un lemn sfânt, pe care creştinii l-au cinstit
şi venerat încă din secolul al IV-lea, din timpul Împăraţilor Constantin
şi Elena, de atunci încoace, plecând de la acest semn, al vieţii
câştigate prin moarte, creştinii au început a cunoaşte taina Sfintei
Cruci imprimată în întreaga ordine şi structură a existenţei. Lucrul
acesta, noi, creştinii ortodocşi, îl simţim în cultul ortodox care
celebrează toate aceste multiple dimensiuni ale crucii. Să nu luăm
crucea doar într-un sens cosmogonic sau cosmologic, cum de altfel poate o
întâlnim în ezoterisme sau în alte speculaţii, ci să o înţelegem în
concretizarea ei mântuitoare în primul rând şi atunci întâlnirea
oricărui creştin cu lemnul Sfintei Cruci este inevitabilă şi mântuitoare
şi salvatoare.
Crucea ne învaţă să trăim suferinţa cu bucurie
Ce înseamnă asumarea sau luarea, purtarea crucii de fiecare dintre noi?
În tradiţie şi în tradiţia populară, în limbajul comun a pătruns
cuvântul acela evanghelic spus de Mântuitorul: 'Cine vrea să-Mi urmeze
Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!', iar
acest cuvânt evanghelic a devenit extrem de comun la nivelul limbii şi
înţelegerii populare. Cuvântul cruce a devenit sinonim cu suferinţă,
fiecare are crucea lui sau îşi are partea lui de suferinţă, dar
suferinţa care este luată ca o cruce, atunci suferinţa câştigă un sens
izbăvitor. Pentru că suferinţa îl şi poate distruge pe om, îl poate face
să îşi piardă credinţa, speranţa şi nădejdea, să cadă în disperare, să
meargă până la sinucidere, dar atunci când suferinţa este înţeleasă ca o
cruce în spatele crucii se află întotdeauna lumina învierii şi a vieţii
care se câştigă prin suferinţă şi prin acceptarea dăruirii de sine.
Atunci, înţelegerea suferinţei ca o cruce poate să transfigureze, să dea
un sens şi un rost acestor nenumărate suferinţi de care este plină
existenţa umană. Existenţa umană nu este făcută numai din bucurii,
există şi dureri, nu este făcută numai din plăceri, există şi multă
suferinţă în viaţă şi atunci crucea ne arată felul în care ne putem
raporta la suferinţă fără ca suferinţa să ne distrugă şi să ne anuleze
într-un sens desăvârşit şi, dimpotrivă, ne ajută să ne ridicăm, crucea
este şi un semn vertical care ne arată că suferinţa nu ne anulează şi ne
înnobilează, ne ridică şi ne transfigurează. Sfinţii Părinţi ne spun
întotdeauna că omul are două variante: sau îşi asumă necazurile şi
suferinţele de bunăvoie, sau, dacă nu le asumă de bunăvoie, le asumă de
nevoie. De pildă, spun Părinţii că monahii iau asupra lor crucea şi
suferinţele de bunăvoie şi se mântuiesc prin asumarea lor de bunăvoie,
dar spun că şi cei din lume care nu le-ar dori se mântuiesc prin
răbdare, suportându-le cu îngăduinţă, cu credinţă şi nădejde, cu
demnitate necazurile. Nimeni nu scapă în ultimă instanţă de suferinţă,
importantă este atitudinea lăuntrică prin care ea este asumată.
Crucea - imaginea puterii distrugătoare a păcatului, topită în faţa iubirii mai mari decât moartea
Paradoxul crucii constă în faptul că la picioarele ei s-au întâlnit
răutatea oamenilor, ura şi păcatul lor cu dragostea şi puterea lui
Dumnezeu.
Da, e spus foarte frumos şi bine. Tocmai acesta este semnul de
contradicţie, paradoxul pe care îl are sfânta cruce, pentru că în ea,
crucea Mântuitorului sau crucea martirilor, a celor care au mărturisit
dreapta credinţă se văd simultan aceste două dimensiuni: vedem pe de o
parte răutatea, cruzimea şi ticăloşia oamenilor căzuţi în păcat şi care
îşi etalează violenţa şi setea de răzbunare şi de invidie în chinuirea
semenilor lor. Crucea reprezintă din acest sens o exacerbare şi o
etalare a răutăţii şi a răutăţii oamenilor. Era semnul unui supliciu
cumplit, dar în acelaşi timp pe cruce vedem că Fiul lui Dumnezeu
converteşte această ură şi această violenţă într-un gest de iubire şi de
îmbrăţişare dumnezeiască. Aşa cum spun de altfel şi cântările
bisericeşti, nu soldaţii romani au fost cei care i-au întins
Mântuitorului mâinile pe cruce, ci Mântuitorul Însuşi îşi deschide
braţele într-un semn de ultimă îmbrăţişare, de iubire dusă până la
moarte din dragoste faţă de Dumnezeu Tatăl şi apoi din dragoste faţă de
toţi oamenii - fiii Lui. Deci, Crucea este imaginea simultană, suprapusă
într-un fel, a păcatului omenesc, este o etalare a puterii
distrugătoare a păcatului, dar care se topeşte în faţa iubirii mai mari
decât moartea, cum spune Cântarea cântărilor, care a fost iubirea lui
Dumnezeu Tatăl manifestată în Iisus Hristos faţă de noi toţi. Această
îmbrăţişare a Mântuitorului pe cruce e mai mare decât cruzimea şi
ticăloşia oamenilor. Aşa se face că noi, creştinii, nu ne închinăm la un
semn al răutăţii noastre, într-un fel ea ne aduce aminte continuu că
noi suntem cei care L-am respins pe Mântuitorul, şi ori de câte ori
greşim Îl condamnăm pe Mântuitorul la moarte, dar că răutatea şi păcatul
nostru sunt tot timpul mult mai mici şi înghiţite de iubirea
jertfelnică a lui Dumnezeu. Aşadar, noi ne închinăm semnului Sfintei
Cruci ca având acea putere, acea iubire de a ierta, de a vindeca, de a
tămădui orice fel de păcat, inclusiv păcatul crimei.
Prin Cruce învingem frica de moarte
Într-una din stihirile de la Laude ale Utreniei se spune: 'Doamne, armă
asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se
cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei...' De ce se tem diavolii
de cruce?
Troparul ne aduce aminte de semnul crucii ca fiind un semn de trimf al
lui Dumnezeu care se face asupra păcatului şi asupra demonilor. Jertfa
lui Iisus Hristos, iubirea Lui faţă de noi manifestată în cruce
reprezintă uzurparea demonilor asupra lumii. Ei se văd neputincioşi în
faţa lui Iisus Hristos pe care au încercat să Îl ispitească imediat după
Botez, după cele patruzeci de zile de post, ispitindu-l cu plăcerile
lumeşti, dar fără izbândă, iar apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă
că cel rău se apropie din nou de Mântuitorul după perioada celor trei
ani de activitate şi, încercând să Îl ispitească prin frică, prin
ispitele durerii, ale suferinţei, văzând că Mântuitorul e mai tare decât
durerea, nu Îl blestemă pe Dumnezeu Tatăl, nu îi blestemă pe cei care
îl execută cum făcea unul dintre criminalii răstigniţi, ci îşi manifestă
iubirea faţă de toţi aceia care I-au făcut rău. Crucea reprezintă
aşadar acea deposedare a puterii celui rău care vede că nici prin frică
nu reuşeşte să-L abată pe Hristos de iubirea faţă Dumnezeu şi faţă de
oameni. În acest sens, crucea reprezintă dezarmarea ultimă a diavolilor,
a dispărut ultimul resort al lor, aşa cum spune şi Epistola către Evrei
şi un Apostol de la Maslu 'că frica morţii îi ţinea în robie toată
viaţa', astfel că Mântuitorul pe cruce învinge tocmai frica asta de
moarte care este ultimul resort prin care diavolul reuşeşte să ţină în
ghearele lui o întreagă umanitate. De aceea, Mântuitorul e mai presus de
moarte, este biruitorul morţii, al iadului, dar şi al stăpânitorului
acestuia care este diavolul.
Dăruirea naşte viaţă şi viaţă fără sfârşit
De ce în Ortodoxie Crucea este nedespărţită de Înviere?
Cultul nostru mărturiseşte această legătură dintre Cruce şi Înviere. De
pildă, la fiecare Utrenie duminicală, după ce se citeşte Evanghelia
Învierii şi este scoasă în mijlocul credincioşilor spre închinare se
cântă acel minunat imn 'Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfânta Ta
Înviere o lăudăm şi o mărim'. Aceasta arată că tradiţia ortodoxă a fost
de la început fermă în asocierea celor două dimensiuni: că nu există,
pentru Hristos şi pentru cei care cred, cruce fără înviere, că nu există
suferinţă fără fericire sau că nu există moarte fără viaţă. Deci crucea
exprimă acest paradox şi vrea într-un fel să ni-l comunice nouă
tuturor, ea reprezintă răsturnarea ispitirii adamice. Adam a crezut că
poate să trăiască fără Dumnezeu şi în loc de viaţă a câştigat cunoştinţa
binelui şi a răului şi moartea. Mântuitorul nu caută moartea cu orice
preţ, moare, dar moartea şi suferinţa Lui nasc viaţa. Creştinismul
reprezintă întâlnirea cu sacrificiul, cu dăruirea care naşte viaţă şi
viaţă fără sfârşit şi deschide Împărăţia luminii celei neînserate.
Crucea este cheia Împărăţiei. Este destul să ne uităm, nu numai la
această cântare de la Utrenie, dar şi la toate cântările Octoihului, de
la Vecernia de sâmbătă seara, stihirile sunt ale Crucii şi Învierii sau
la Utrenie canoanele sunt ale Crucii şi Învierii. Imnografia încă din
secolele al VII-lea şi al VIII-lea când s-au fixat aceste minunate
cântări arată că tradiţia ortodoxă era foarte conştientă de
solidaritatea acestor două: că nu există Cruce fără Înviere, dar nici
Înviere fără Cruce. Aceasta explică într-un fel şi caracterul
spiritualităţii ortodoxe, care este în acelaşi timp o spiritualitate
ascetică, a acceptării suferinţei, dar şi o spiritualitate a bucuriei, a
încrederii în biruinţa lui Dumnezeu, a vieţii asupra morţii. Teologia
ortodoxă prin părintele Dumitru Stăniloae şi apoi prin ucenicul său,
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încearcă să îl aducă şi să îl
pună aproape de inimile şi minţile teologilor, ale preoţilor şi ale
credincioşilor. Este acel lucru pe care, aşa cum spunea Preafericitul
Părinte, îl mărturisim în Săptămâna Luminată, şi îl mărturisim şi
vizual, îl mărturiseşte Biserica atunci când episcopul sau preotul iese
la cădire sau la binecuvântarea finală ţinând în mână alături de cruce
şi lumina Învierii. Nu există cruce fără lumină şi nici lumină fără
cruce, pentru că lumina lui Hristos tâşneşte din cruce, sunt razele care
ies din iubirea jertfitoare a Mântuitorului Hristos.
Crucea este atotprezentă în istoria poporului român
Există un specific al trăirii crucii în neamul nostru?
Este limpede că pentru creştinii români, pentru noi ca popor format încă
din etnogeneza lui sub semnul evanghelic, de origine apostolică,
andreiană, un popor care a ştiut să se sacrifice pentru credinţă,
luptând pentru credinţa ortodoxă vreme de secole de-a rândul, crucea a
avut o mare importanţă, şi-au asumat semnul crucii până la capăt. Semnul
crucii este prezent în arta populară românească, românii ortodocşi au
vrut să vadă crucea la intersecţia drumurilor, să sfinţească cu el
natura, ogorul, câmpul, propriul lor trup prin purtarea la gâtul lor a
crucii primite la Botez, sculptată în lemn în tot ce îi înconjoară. Pe
lângă toate acestea, creştinii români au dorit să trăiască crucea şi în
sens martiric, luptând şi murind efectiv cu zecile şi cu sutele de mii
în luptă pentru apărarea crucii. Românii nu au fost un popor cruciat, nu
au organizat expediţii aşa cum au organizat cavalerii occidentali
pentru eliberarea Ierusalimului şi a locurilor, dar au ştiut să apere
Sfânta Cruce poate cu mult mai multă suferinţă, mai multe dureri şi
jertfe în cursul istoriei lor. Practic, toată istoria României de
aproape 2.000 de ani se confundă cu apărarea Sfintei Cruci, dar este şi o
istorie făcută din suferinţe, o istorie care s-a desfăşurat sub semnul
crucii, să ne gândim la Sfinţii Brâncoveni sau la Sfântul Ştefan cel
Mare, care au ştiut să marcheze teritoriul românesc cu cruci care se
află pe biserici şi mănăstiri. Deci poporul român este un popor creştin
şi un popor al crucii. Crucea este atotprezentă în istoria poporului
român, a artei, a culturii româneşti şi a fost aşa cel puţin până la
apariţia comunismului. Să sperăm că şi acum, în această perioadă, crucea
îşi va păstra sensul ei de reper spiritual şi duhovnicesc pentru
existenţa credincioşilor în general, dar şi a poporului român care s-a
definit tocmai prin asumarea crucii până la capăt, de la ţăran până la
oştean, şi de la monah şi preot până la omul de rând, şi după suferinţe
românii au avut parte şi de bucurii, de învieri.
Mai sunt acum şi câteva ţări care mai au crucea pe steag, pe
stindarduri, dar în imn cred că suntem singurii care iată păstrează în
acest minunat imn al lui Andrei Mureşanu 'preoţi cu crucea-n frunte!'.
De altfel, ne putem şi întreba, fără credinţa în puterea Sfintei Cruci
transfiguratoare şi mântuitoare cum ar fi acceptat zeci de mii de
soldaţi şi de ţărani să moară pentru credinţă fără să clipească. Trebuie
să recunoaştem că forţa crucii se manifestă mai ales în încercări, mai
puţin în perioadele de prosperitate care creează iluzia unei satisfaceri
sau a unei bunăstări, care de obicei disociază bucuria de suferinţă.
Atunci când creştinii sunt încercaţi de necazuri, de suferinţe, de boli
îşi aduc aminte de puterea Sfintei Cruci şi uită acum în această
perioadă că de fapt adevărata viaţă nu vine din prosperitatea
mall-urilor sau a consumului, ci ţâşneşte din puterea dăruirii, nu din
puterea consumului, ci din puterea dăruirii.
Anul acesta, prin bunăvoinţa şi iniţiativa Preafericitului Părinte
Patriarh Daniel, credincioşii români au ocazia şi bucuria de a se
închina Sfintei Cruci. Cum vedeţi această binecuvântare asupra noastră
şi care este folosul în drumul nostru spre mântuire a Sfintei Cruci?
Este un gest extraordinar acesta pe care Preafericitul Părinte Patriarh
Daniel împreună cu Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu îl fac
acum, în acest an aniversar al Autocefaliei bisericeşti, aducând un
fragment din lemnul Sfintei Cruci în mijlocul poporului român pentru a
ne aduce aminte că Biserica noastră, poporul român a fost un popor
plămădit, organizat şi structurat în jurul creştinismului, în mijlocul
căruia se află taina Sfintei Cruci şi a Învierii Domnului. Este un
privilegiu aşadar să fim aproape de acest lemn sfânt pe care iată
ierarhi de frunte ai Bisericii noastre ni-l pun spre închinare şi
venerare. Noi trebuie astfel să facem ca prin Cruce creştinismul să fie
resursă şi pentru prezentul societăţii noastre, dar să deschidă şi spre
viitorul lumii de mâine. Pentru că noi nu ne închinăm la lemnul Sfintei
Cruci doar ca la un martor tăcut al evenimentului dramatic petrecut acum
aproape 2.000 de ani pe Golgota, pentru că semnul Sfintei Cruci are o
putere nu numai în trecut, ci şi în prezent şi în viitor. Acest gest
aşadar doreşte să ne facă să luăm în serios creştinismul şi Sfânta
Cruce. Trebuie să fim recunoscători şi mulţumitori acestor doi mari
ierarhi care iată în acest moment îşi manifestă comuniunea panortodoxă
şi că în mijlocul acestei comuniuni de origine apostolică stă semnul
Sfintei Cruci
La "Canalul morţii", a fost decimată cea mai mare parte a elitei neamului românesc.1 Lagărul de la Poarta Albă, adăpostea peste 10.000 de oameni.2
Aici s-a format o brigadă specială pentru tortură şi nimicire, numită
brigada "Haş", în care erau adunaţi toţi preoţii din colonie. În această
brigadă erau circa 80 de preoţi, dintre care un preot romano-catolic,
trei greco-catolici şi în rest toţi erau preoţi ortodocşi.3
C. Baciu, "Brigada "Haş":... În
mijloc o baracă în sârmă tot ghimpată, / De-un temnicer păzită, în post
ca de ostaş; / Aici sunt strânşi "bandiţii" şi preoţimea toată / Din
neagra colonie numiţi brigada "HAŞ".4
 Preoţii au fost închişi "pentru Biserica lui Hristos".5 Sinistra
existenţă a acestor brigăzi de preoţi, a fost o dovadă că Biserica s-a
împotrivit regimului ateu comunist şi că ura ateee a lovit în slujitorii
credinţei creştine pe care comuniştii doreau să o desfinţeze. În anul
1951, la Canal se aflau 3000 de preoţi.6
În temniţa de la Mislea au fost o mie două sute de femei condamnate.7 La mina Nistru numărul deţinuţilor lucrători era aproximativ de 1100.8 La Salcia, colonie de muncă silnică, se aflau în jur de o mie de deţinuţi, dintre care 1000 de preoţi.9
Numărul deţinuţilor de la minele de plumb din Baia Sprie a fost în total de 800 până la 1000 de condamnaţi.10Puşcăriile
şi lagărele deveniseră veritabile morminte vii în care mii de martiri
şi mărtusisitori care s-au perindat prin temniţele comuniste, au fost
condamnaţi pentru simplul motiv că au dorit să-şi apere credinţa
strămoşească.
 Capacitatea
de încarcerare a închisorilor a rămas cu mult în urma volumului
extraordinar de mare de oameni arestaţi. România dispunea de un sistem
penitenciar, până 1944, capabil să deţină circa 15.000 de oameni în
întreaga ţară. Dar sub regimul comunist, în anul 1949, au fost peste
150.000 de deţinuţi sub lacăt în întreaga ţară.11
În
această perioadă bisericile au fost deschise, dar un număr foarte mare
de preoţi şi monahi au fost întemniţaţi, deşi în lagăre de muncă
forţată, chinuiţi şi batjocoriţi. Nu a fost permisă nici o activitate
duhovnicească. Preoţii au fost întemniţaţi împreună cu intelectuali,
muncitorii şi ţăranii. "Au fost de zeci de ori mai mulţi muncitori în
temniţe decât în Partidul Comunist - şi asta într-un regim zis
muncitoresc.12
 Preoţii
au fost urmăriţi în mod deosebit pentru că nu vroiau să se înroleze
într-un partid ateu, care urmărea să-i aibă sub control pentru ca
regimul să fie sigur că aceştia nu i se vor opune.
Goiciu,
director al penitenciarului din Galaţi, a avut anume predispoziţii de a
ucide pe preoţii şi pe fiii de preoţi. Puţini dintre aceia care au
trecut prin temniţa de la Galaţi, au scăpat cu viaţă din mâna acestui
călău. Au fost martori oculari, spune Mihai Rădulescu, care au stat în
celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu, în
momentul când îşi făcea rugăciunea, Goiciu, după ce a intrat în celula
fiului de preot, l-a lungit pe duşumea şi l-a zdrobit cu picioarele până
l-a lăsat mort.13
 Prezenţa
figurilor bisericeşti în închisori în perioada 1948 - 1964 a fost
benefică. Prin prezenţa sutelor de preoţi în închisori a existat o reală
spiritualitate creştină. Preoţii şi-au făcut frumos datoria, atât prin
învăţătura lor cât şi prin savârşirea Sfintelor Taine. Datorită
preoţilor o bună parte din cei întemniţaţi puteau să moară creştineşte:
spovediţi şi împărtăşiţi.
Părintele
Justin Pârvu şi-a început ucenicia, de copil la Schitul Durău. A
executat 16 ani de detenţie la Aiud, la minele Baia Sprie, la Gherla şi
la Periplava. Înalt, subţire, senin şi tăcut, cu o voce blândă şi clară,
rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia
cu reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o
obligă nu numai înfăţişarea lui şi conduita lui, ci gândul că are o
condamnare lungă [Părintele Iustin] „are ceva indefinibil, bun şi
luminos, cucernic şi discret în firea sa.”14
Grigore
Caraza spune că părintele Iustin, încă de pe când se afla la Aiud, se
bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. A fost
cunoscut de toată lumea „ca preot cu har”.15
Părintele
Mihai Lungeanu ne spune despre Părintele Iustin Pârvu următoarele:
„L-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiudului, în
jurul anului 1956... N-am întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă, care
nu se plângea de nimic, care primea cu bucurie, trecea cu sufletul uşor
peste orice ispită... Exemplul personal a fost multora model în
mijlocul suferinţelor, în mijlocul încercărilor”.16
Părintele
Mihai Lungeanu, din Iaşi, a trecut prin temniţa de la Piteşti, din care
a scăpat în mod miraculos, fapt care i-a shimbat viaţa. El s-a rugat
zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă-l va scoate din acel
Infern, toată viaţa şi-o va pune la picioarele Lui. Rugăciunea i-a fost
ascultată şi pe motiv că a fost bolnav de TBC a fost mutat de la Piteşti
la Tg. Ocna. După eliberare, a abandonat medicina şi s-a preoţit. Mihai
Lungeanu, cât a stat în celulă cu Grigore Caraza, a reuşit să memoreze
pasaje din Noul Testament.  „Zile,
săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul
Testament. Totodată, în temniţă a învăţat Teologia prin alfabetul Morse.17
Anghel
Papacioc, „era un monah în haină laică. Ca el erau mulţi, unii complet
necunoscuţi celor din jur... Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Ioan
Schiau, Marin Naidin, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Petru Foti,
Sebastian Avram, Vasile Joacătă, Constantin Pascu...” Anghel Papacioc,
când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Era complet
absorbit de rugăciune.18
Ioan Ianolide spune că sute de clerici ortodocşi români au fost arestaţi şi deportaţi.19 „Numărul preoţilor a fost mare, printre ei fiind şi călugări.”20 Preoţimea,
inclusiv tineretul şi marea majoritate a oamenilor, au fost persecutaţi
pentru credinţa ortodoxă şi nu pentru convingeri politice sau alte
motive.21 Criteriul de condamnare a fost credinţa.
Preoţii „au fost condamnaţi pentru credinţa în Dumnezeu, pentru puterea
cu care propovăduiau credinţa în popor, pentru că îşi îndeplineau
misiunea de apostoli. L-au mărturisit pe Hristos şi de aceea au fost
martirizaţi.” Părintele Casian Bucescu, paroh în satul Calafindeşti a
fost închis în 1958 şi eliberat în 1963.22
 În
procesul politic, care a avut loc la Siret, în 1958, afirmă: „Nu am
făcut parte din nici un partid politic şi nu am sabotat politica şi
economia României, slujind interese străine. Toată viaţa am slujit
Biserica lui Iisus Hristos, urmând regulile şi învăţăturile mamei
poporului românesc.23
Preotul
Ioan Bărdaş a fost deţinut timp de şaisprezece ani. A intrat la 35 de
ani şi a ieşit la 52. Cel mai mult s-a perindat prin temniţa de la Aiud,
timp de zece ani.24
Părintele
Mihai Mitocaru a fost întemniţat împreună cu cei doi copii ai săi: unul
elev la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman şi celălalt de zece ani la
Şcoala Primară din Crucea. Copilul cel mic a fost luat de pe stradă
odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, îmbrăcat doar cu cămaşă,
pantaloni scurţi şi sandale în picioare. S-a întâmplat ca Părintele să
primească un telefon şi când a rămas singur pe hol a profitat şi a tras
vizeta celulei în care se afla fiul cel mai mic pentru a-l vedea. Cu
ochii plini de lacrimi l-a chemat să-l sărute. Copilul a început să
plângă în hohote strigându-şi tatăl în timp ce cu mâinile încerca din
răsputeri să se agaţe de el prin vizetă. Dar totul a fost zadarnic din
cauza sistemului metalic protector; şi-au urat „Mulţi ani” unul la
altul.25
Un
oarecare deţinut pe nume Popescu, purta din partea închisorii lanţuri
grele. Maromet, unul dintre cei mai răi torţionari de la Jilava,
cunoscându-l din libertate, l-a întrebat de ce poartă lanţuri. Şi el
i-a spus că de un se află la Jilava fără judecată. Când a fost chemat la
proces a văzut-o pe soţia lui în braţe cu o fetiţa. „A arătat către
mine apoi i-a şoptit ceva, iar aceasta a întins mânuţa înspre mine
strigând: „Tata! Tata! Tata!” Spune el mai departe că a fost un moment
în care s-a răvăşit în el şi nu a mai ştiut ce face. „Am deschis portiţa
boxei, am trântit-o peste gardianul care stătea în faţă şi din câţiva
paşi am ajuns lângă soţia mea. Mi-am îmbrăţişat copilul, după care m-am
întors liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde.” Pentru
acest motiv, judecătorul a decis să-i pună lanţuri. Maromet, după ce a
ascultat toate acestea, i-a spus: „Scump ai plătit, Popescule! Scump!
Iar Popescu îi replică: „Scump, domnule colonel! Scump, dar face! În
România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu l-ai văzut
niciodată constituie o infracţiune foarte gravă şi se pedepseşte cu
lanţuri grele..."26
 Profesorul
Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc,
Arhimandritul Benedict Ghiuş, Părintele Cleopa, Părintele Iustin Pârvu
condamnat la vârsta de 30 de ani, Părintele Ioan Negruţiu, Părintele Nil
Dorobanţiu, Ieromonahul Sofian Boghiu, Sandu Tudor, fost stareţ la
Rarău cu numele de schimnic, Daniil, Părintele Nicolae Grebenea, Antonie
Plămădeală, Părintele Arsenie Boca, Părintele Petroniu Tănase,
Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Mina Dobzeu, Părintele Ioan Bunea,
Părintele Ilie Lăcătuşu, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele
Zosima Oancea,
Părintele Dumitru Bălaşa, Părintele Liviu Brânzaş, Părintele Constantin
Sârbu, Părintele Ioan Bălădescu, monahia Mihaela Nicoară, Părintele
Constantin Bucescu, Părintele Constantin Voicescu şi mulţi alţii, fac
parte dintr-o listă lungă a celor întemniţaţi. Printre preoţii
întemniţaţi a fost preotul Negruţiu27 (deţinutul care a
refuzat să fie scos din lagăr n.n.). A fost arestat dintr-un orăşel din
Apuseni unde a fost profesor de religie.
Preotul Pîslaru din Roman, a fost în timpul anchetelor de la Suceava în atenţia torţionarilor.28 Cartea lui Vasile Manea conţine foarte multe nume de preoţi ortodocşi din toată ţara, care au suferit în temniţele comuniste.
Părintele
Dimitrie Bejan, la vârsta de numai 32 de ani, a suferit peste şapte ani
ca prizonier în lagărele din Rusia şi Siberia până în toamna anului
1948. Părintele Zamfir Bârsan a fost închis de mai multe ori şi
întemniţat la Piteşti, Bucureşti, Canal, fără să fie judecat.29
Martirii din temniţele comuniste s-au sfinţit prin sângele şi prin
nenumăratele lor nevoinţe şi în final au devenit biserică sfântă a lui
Hristos.
 Au fost arestaţi circa 2000 de preoţi, dintre care au murit 800.30 În lagărul de la Vaslui au fost încarceraţi 120 de preoţi ortodocşi.31
Prin trăirea lor dădeau pildă de vieţuire în suferinţă, întărindu-i pe
cei slabi şi totodată ajutându-i la urcuşul duhovnicesc pe treptele
sfinţeniei. Modelul lor de viaţă în Hristos, încrederea pe care o
insuflau celor din jur, întreţinea speranţa şi credinţa celor încercaţi
de deznădejde. Dumnezeu i-a învrednicit pe aceşti martiri să sufere
pentru El.
 Preoţii nu numai că nu aveau dreptul să slujească pentru deţinuţi dar le era strict interzisă cea mai mică rugăciune în celule.32
Părintele
Manolache Dobrescu a gustat din potirul durerii temniţelor comuniste la
Jilava, Aiud şi Gherla. „A fost om al iubirii”, „mila şi iubirea au
fost mereu lucrătoare în preoţia sa”.33
 Părintele
Ilarion Felea, din Hunedoara, a fost arestat şi condamnat de regimul
comunist la ani grei de închisoare, la Aiud, Moare în temniţă la numai
58 de ani. El a fost condamnat pentru că a propovăduit pacea creştină şi
pacea lui Hristos în familie şi societate. A fost un mare nevoitor şi
trăitor al vieţii filocalice.34
Părintele Ilarion Felea nu a murit de bătrâneţe ci pentru că nu i s-a
acordat asistenţă medicală. Toţi cei din temniţă i-au oficiat slujba de
înmormântare, pentru că au aflat prin morse de moartea Părintelui
Ilarion.35 Părintele Sinesie Ioja a fost un mare rugător. De asemenea Varlaam Lică, un alt monah.36
 Părintele
Constantin Voicescu a fost „o minune de suflet”. În 1963 a fost
întemniţat la Aiud, în secţia XII a bolnavilor de TBC. A fost „un doctor
fără de arginţi”. Cu „patrahirul ascuns” pătrundea în spital şi
mărturisea şi dezlega păcatele celor în suferinţă, împărţea daruri din
puţinul pe care îl avea, după pilda Samarineanului milostiv. El rostea
deseori: „Până la moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine” (Is. Sirah 4,30), mai spunea: „Iertarea păcatelor o aflăm în iertarea fraţilor” sau „Moartea e un prilej de întoarcere acasă...”37
Această afirmaţi venea de la un om care şi-a acceptat destinul şi a
putut spune ceva incredibil despre un rău care secera vieţile
deţinuţilor: „Tuberculoza mi-a salvat viaţa”.38
 Părintele
Dumitru Stăniloae, închis la Jilava şi Aiud, după ce a ieşit de după
gratii, excepţionalul cărturar trăitor al smereniei de chilie a spus: „În
afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că
am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi
dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea
poporului nostru”.39
Ei ştiau că există o
dreptate supremă, dreptatea lui Dumnezeu. Ei au slujit Bisericii lui
Hristos, au luptat împotriva regimului ateu, duşmanul de moarte al
creştinismului. Cu sufletul neînfricat, au pornit în faţa morţii.
Părintele Ioan F. Calotă, judeţul Dolj, a murit după 34 de ani de
slujire la altar, având 9 copii. El nu a făcut niciodată politică.40
Moare la 6 octombrie 1959, după ce este arestat a doua oară. Părintele
Petru I. Focşeneanu, născut la Podul Turcului, s-a stins din viaţă în
închisoarea Gherla, în 1953, ca urmare a schingiurilor din carcera unde a
fost pedepsit pentru că a slujit Învierea.41
 Aceşti
creştini, îndumători ai spiritualităţii ortodoxe au luat jugul şi
crucea şi le-au dus până la capăt şi, astfel, au rămas un model pentru
toată lumea creştină ortodoxă. Au fost conştienţi că se aflau închişi
pentru a-i ajuta în suferinţă şi a-i întări în credinţă pe cei închişi
pentru Hristos. Ei au fost farul prin care s-a luminat calea poporului
către Hristos. Au fost conştienţi că dacă vor fi credincioşi până la
moarte, vor primi cununa vieţii, potrivit spuselor Mântuitorului: „Fii
credincios până la moarte şi îţi voi da ţie cununa vieţii” (Ioan 2, 10).
Au fost slujitorii unei credinţe, care a guvernat faptele lor şi pentru
care şi-au asumat răspunderea până la capăt, adică până la mormânt. Ei
aveau încredere adevărată în Dumnezeu, aveau nădejdea primită prin harul
lui Dumnezeu şi de aceea nu s-au lepădat. Nădejdea îşi are izvorul în
credinţă. Credinţa adevereşte bunătăţile făgăduite şi putinţa de a le
avea. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1, 37).
 Condiţiile
de muncă de la minele de plumb Baia Sprie, Valea Nistrului şi Cavnic
erau de exterminare. Oamenii înfriguraţi şi goi, bătrâni, bolnavi, în
cârje, înfometaţi, istoviţi de puteri, biciuţi de vânturi şi ploi reci
de toamnă, viscole şi zăpezi, fără încălţăminte, cu picioare goale
înfăşurate în hârtie din sacii de ciment, au fost scoşi afară pe poarta
lagărului, goniţi de patul armei şi împinşi pe şantiere la munci
istovitoare, au fost împinşi către moarte şi majoritatea dintre ei nu se
mai puteau întoarce. Oameni cruzi, ziduri vrăjmaşe şi înfricoşătoare,
cu monştri însetaţi de jertfe omeneşti, cu oameni care nu mai erau
oameni, cu identitatea strivită într-un singur epitet: „Măi, banditule”.
„Banditule” a fost apelativul cu care li se adresau. Pe lângă aceasta
adăugau înjurăturile cele mai murdare. Părintele Iustin Pârvu spune că
timp de 17 ani nu a avut alt nume decât acela de „bandit al poporului”.42
O parte dintre temniceri au fost şi foarte superstiţioşi. De pildă când
un deţinut a zis temnicerului Georgescu: „Dumnezeu să te ierte!”, i-au
ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a
pierdut conştienţa.43 Au fost obligaţi să muncească peste
măsură, pentru a putea face norma impusă, iar cine nu realiza acea normă
nu primea cele 250 de grame de pâine pe zi. Puiu, deţinut la Ocnele
Mari, în vârstă de 40 de ani, cu ambele mâini amputate din umăr, trebuia
să-şi câştige pâinea realizând şi el norma. Pentru el a fost făcută o
ladă din lemn, pe care o trecea pe după gât cu o funie. În ea căra
deşeuri şi materiale, pe care i le aşezau alţii în cârcă.44
În mine se îmbolnăveau foarte mulţi de boli de plămâni, iar mulţi se accidentau.45
La
canal femeile au făcut aceeaşi muncă brută, care de când lumea era
împlinită de bărbaţi, cum a fost de pildă: să sape pământul şi să-l care
cu roaba, să lucreze cu târnăcopul ş.a.46 De asemenea,
trebuie amintite şi femeile – mame, soţii şi fiice – care au rezistat
eroic la suferinţe şi jertfe. Chinurile au fost generale, atât pentru
ele cât şi pentru bărbaţi. Asupra lor s-au făcut presiuni specifice şi
suplimentare pentru a le compromite şi demoraliza. Multe dintre ele au
sfârşit prin martiriu, cum a fost de pildă Maica Mihaela (Marieta
Iordache).
 La
Canalul Dunăre – Marea Neagră, ce se întindea pe o lungime de 65 km, au
fost aşezate 11 lagăre pentru deţinuţi. La Columbia au fost 1200 de
deţinuţi; la Saligny au fost 2000 (majoritatea femei); la kilometrul 31 –
1500; la Poarta Albă – 10000; Galeş – 3000, Noua Culme, 2000; Peninsula
(Valea Neagră), 6000; Taşaul, 1500; Midia 500.Au mai existat şi alte
lagăre auxiliare.47
În mine au lucrat şi femeile,48 pentru că în comunism se promova, egalitatea dintre sexe.
Din
cauza exploatării, majoritatea dintre bieţii oameni au avut picioarele
umflate de efortul brusc şi prelungit, sub soarele nemilos al Dobrogei.
Unii au avut plăgi, arsuri provocate de soare, pe faţă şi în special pe
nas. „Foarte mulţi şchiopătau, alţii se spijineau în nişte toiege,
târându-se spre locul de muncă.”49
Toate acetea par
fantezii, greu de crezut, dar aceşti oameni le-au trăit cu toate
cruzimile lor. Dar în ciuda acestora, ei au biruit, au devenit prieteni
ai lui Dumnezeu. Orice jertfă curată, pornită din credinţa în Dumnezeu,
nepătată de impulsuri egoiste, făcută pentru binele tuturor, nu poate fi
zadarnică, ea dă roade.
Regimul comunist, cu caracterul său
antiuman, a tratat la fel de inuman chiar şi pe adolescentele şi femeile
care apărau cu statornicie credinţa cea adevărată. De „aceleaşi bătăi,
aceeaşi foamete, acelaşi frig, aceeaşi singurătate, aceeaşi muzerie de
toate felurile, aceleaşi insulte şi vulgarităţi”50, au avut parte şi cele care au fost întemniţate de regimul anti-creştin.
„Femeile erau duse la Canal unde lucrau la un loc cu bărbaţii.”51 La Canal lucrau la cărat pământ cu roaba, lucrau şi cu târnăcopul, cu hărleţul şi cu lopata.52 Acestea au fost instrumentele de tortură care le-au însoţit întreaga detenţie la Canal.
Condiţiile
de la Canal au fost extrem de aspre. Trebuiau să muncească peste
puterile lor atât femeile cât şi bărbaţii, să mănânce dintr-o gamelă
rareori spălată etc.
În ciuda condiţiilor grele în care trăiau
aceşti martiri ai neamului nostru reuşeau să crească foarte mult
duhovniceşte. „La Canal am ajuns să iubesc cu adevărat pe fiecare dintre
cele ce mă înconjurau şi pe toate cele ce sufereau, chiar fără să le
cunosc. Le iubeam fără rezervă... iubeam fără alegere pe toţi şi pe
toate... Iubindu-i, cu i sufeream pentru ei... Începeam să înţeleg o
parte din iubirea divină şi jertfa Mântuitorului.”53
Se
poate observa că niciodată, până în această grea perioadă pentru
creştinism, credinţa şi datinile primite de la strămoşii noştri nu au
fost pângărite şi batjocorite ca sub acest regim ateu.
Niciodată fiinţa umană nu a mai fost chinuită şi mai degradată iar Biserica lui Hristos prigonită şi răstignită.
Ispita,
care aduce suferinţă ajută fiinţa umană să se mântuiască mai uşor.
Numai prin suferinţă se poate scăpa de suferinţă. Hristos a mântuit
lumea prin suferinţă. Mântuitorul, când a fost pe cruce, satana se
văita. Suferinţa este o cale de a ajunge la Hristos.
În ciuda
acestor suferinţe, ei nu se temeau de nimic, pentru că aveau credinţă
puternică în Dumnezeu, Cel care le dădea o linişte şi o trăire
sufletească, prin care puteau să păstreze echilibrul. Spune avva Pimen:
„Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem ?”54
În faţa acestui proces de distrugere totală a celor închişi, ştiinţa a rămas fără răspuns.
Aiudul
a răsturnat toată ştiinţa lumii, iar ca mărturie stau cei care au
rezistat în faţa acestor chinuri aplicate pentru ai distruge.
Părintele
N. Grebenea, născut la 25 octombrie 1905, a stat închis în temniţele
comuniste timp de 22 de ani. A fost arestat în ziua de 12 februarie 1942
şi eliberat în seara de 28 iulie 1964.55 În 2005 a împlinit
100 de ani. Cum explică ştiinţa faptul că, după o perioadă de 22 de ani
petrecuţi în tereoarea temniţelor comuniste, părintele a împlinit vârsta
de 100, pe care puţini o ajung în zilele noastre? Existenţa lui
dovedeşte, că sufletul care nădăjduieşte în Dumnezeu, nu lasă să moară
trupul ale cărui forţe sunt epuizate. Pe de altă parte Dumnezeu i-a
dăruit „zile îndelungate” cu sănătate, ca să poată recupera perioada
petrecută în detenţie şi ca, în felul acesta, să fie pentru noi, cei de
astăzi, martor al jertfelor oferite de poporul român în perioada terorii
comuniste anticreştine.
Comuniştii au vrut să-L ucidă pe
Dumnezeu din sufletele oamenilor dar paradoxul a fost tocmai pe dos,
pentru că Dumnezeu a rămas neatins în sufletele lor.
Încrederea
în ajutorul lui Hristos a fost imens, pentru că încrederea în Dumnezeu
este o mare forţă, este o minune. Sfinţii martiri ai acestui secol au
acceptat toate umilinţele cu resemnare. Au primit toate aceste suferinţe
pentru smerenie, pentru că prin umilinţă vine smerenia, însă numai dacă
este acceptată în interior.
Toţi creştinii erau „uniţi în acelaşi ideal de rugăciune, de credinţă”56, spune Părintele Calciu.
Astfel cei întemniţaţi, au ajuns să se roage pentru duşmanii lor care îi persecutau.
Aceşti
martiri au slujit până la sacrificiul suprem. Moartea, pentru ei nu era
moarte, ci trecere la o viaţă infinit superioară. Pentru cei ce cred în
Dumnezeu, moartea nu este un eşec, ea nu reprezintă punctul terminus.
Ea este pragul care depăşeşte cele două tărâmuri, poarta pe care se
intră în Rai. A muri pentru Hristos, pentru omul creştin, este o mare
fericire. Cel ce doreşte cu adevărat moartea pentru Hristos, trebuie să
moară în primul rând faţă de patimi. „Omul are prin fire frică de moarte
şi de desfacerea trupului. De aceea e un lucru prea minunat că,
îmbrăcând credinţa crucii, dispreţuieşte cele după fire şi nu se teme de
moarte, pentru Hristos.”57
NOTE
1 Petru C. Baciu, „Răstignire ascunsa” Ed. Cit. p. 262
2 ibidem, p. 262
3 Petru C. Baciu, op. Cit., pg 356; Ion Cârja, op. cit., p. 427.
4 Petru C. Baciu, „Cine?”, „Poezii din inchisori”, Ed. Buna Vestire, Bucuresti, 2002 p. 36
5 Petru C. Baciu, „Rastigniri ascunse” Ed. Cit, pg. 356
6 Mihai Radulescu, Irineu Slatineanul „Preoti in catuse”, Ed. Cit pg. 91
7 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit pg. 76
8 Preot N. Grebenea, op. cit. pg. 238
9 Gheorghe Vasilescu, „Benedict Ghiuş, duhovnicul inimii”, ed. Cit. p. 9
10 Radu Mihailescu, „Rugul aprins”, ed. Cit. p. 55
11 Ion Cârja, „Canalul mortii”, ed. Cit. p. 119
12 Ioan Ianolide, op. cit. p. 277
13 Mihai Radulescu, op. cit. p 56.
14 Gheorghe Stanescu „Jurnal de prigoana” ed. cit. p. 172
15 Adrian Aluigheorghe „Cu Părintele Justin Pârvu despre moarte jertfă şi iubire” ed. cit. p. 31
16 ibidem op. cit. p. 32-33
17 Grigore Caraza, op. cit. p. 316, 318
18 Virgil Maxim, op. cit. p. 107
19 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325
20 Dan Lucinescu, „Jertfa” ed. cit. p. 75
21 Petru C. Baciu, „Răstigniri ascunse” ed. cit. p. 257
22 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325
23 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 200-201
24 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului” ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, pg. 7
25 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 36
26 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 52-53
27 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75
28 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75
29 Vasile Manea, „Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste” ed. Patmos, 2002
30 Petru C. Baciu „Răstigniri ascunse” ed. cit. pg. 257
31 ibidem pg. 465
32 D. Baciu, „Piteşti”, ed. cit. pg. 93, 96
33 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 233-234
34 Preot Ilarion V. Felea, „Spre Tabor”, ed. cit., 2007, pg. 10
35 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului”, ed. cit. p. 74-75
36 Mihai Rădulescu, op. cit. pg. 58
37 Constantin Hrehor, op. cit. p. 235
38 ibidem pg. 235
39 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor”, ed. cit., pg 236
40 N. Mărgineanu, „Amfitreate şi închisori”, ed. cit., pg. 145
41 Mihai Rădulescu, „Rugul aprins”, ed. cit., pg 43
42 ibidem, pg. 68-69
43 Adrian Aluigheorghe, „Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate”, Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2007, pg 56
44 Ioan Ianolide, op. cit., p. 67
45 Nae Tudorică, „Mărturisiri în duhul adevărului”, ed. cit., pg. 200-201
46 Adrian Aluigheorghe, op. cit., p. 74
47 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg.62
48 Ion Cârja, „Canalul morţii”, ed. cit., pg. 206
49 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg. 166
50 ibidem, pg. 84
51 Preot Liviu Brânzaş, „Raza din Catacombă”, ed. cit., pg.98
52 Nicole Valery-Grossu, op. cit., pg. 124
53 ibidem, pg. 132
54 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit., pg. 142
55 „Patericul egiptean”, Alba Iulia, 1990, pg.187
56 Preot N. Grebenea „Amintiri din întuneric”, ed. cit., pg. 91, 394
57 Revista „Rost”, art. „Radu Gyr, poetul temniţei comuniste”, an. II, nr. 14-15, 2004, pg. 44
58
Sfântul Atanasie cel Mare, „Despre întruparea Cuvântului”, pg 123,
apud. Preot Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, ed. cit., pg. 225
Extras din cartea "Sfinţi martiri şi mărturisitori în epoca contemporană"
Anca Bujoreanu
 Sunt
mulți oameni care se roagă lui Dumnezeu în diverse situații. Unii se
roagă frecvent și au o pravilă de rugăciune, alții sporadic deoarece nu
au reușit să-și pună o rânduială în viața lor, alții se roagă doar când
au probleme sau au nevoie de ceva anume și-și amintesc că Dumnezeu este
Vistierul Bunătăților și este darnic sau are puterea de a împlini
rugăciunea. Și unii și alții însă trebuie să știe să se pună în fața lui
Dumnezeu, să conștientizeze că în timpul rugăciunii Dumnezeu este
prezent, este de față real și viu, chiar „palpabil”. Avem nevoie înainte
de toate să conștientizăm cu sinceritate „CINE SUNTEM?”, „CE SUNTEM?”,
în relația cu EL. Sfinții Părinți spun că „cea mai bună faptă bună” pe
care o putem face este să devenim împlinitori ai poruncilor, să devenim
bine plăcuți lui Dumnezeu și apoi toate ni se vor împlini – dacă sunt
după voia Lui. Adesea facem niște cereri aidoma cerșetorilor năimiți,
fără smerenie, fără umilință, chiar fără respect. Am putea să ne
întrebăm întâi de toate cum se roagă Dumnezeu de noi să ne schimbăm
viața și nu-L auzim cu nici-un chip iar când noi o facem, ne dorim să
fim auziți imediat. Avem nevoie să înțelegem cine este surdul noi sau
Dumnezeu. Sfântul Ignatie Briancianinov în lucrarea Fărâmiturile
Ospățului ne învață cum să ne așezăm la ceasul rugăciunii și să
înțelegem taina din timpul rugăciunii:
PREGĂTIREA PENTRU RUGĂCIUNE!
Pentru a ne pregăti, trebuie să începem cu înlăturarea oricărei
judecăţi asupra semenului nostru şi a oricărei supărări. Această
pregătire ne-a poruncit-o Domnul însuşi: “Iar când staţi de vă rugaţi,
iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri
să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11, 25 – 26).
Urmarea pregătirii constă, datorită credinţei noastre, în supunerea
şi încredinţarea totală voii sfinte a lui Dumnezeu, în înlăturarea
îngrijorărilor.
Trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de starea noastră de
păcătoşenie, atitudine care naşte pocăinţa şi smerenia duhului. Singurul
sacrificiu pe care Dumnezeu îl primeşte de la firea omenească căzută
este pocăinţa în duh. “Că de ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat”, zice
Proorocul lui Dumnezeu, în numele tuturor oamenilor căzuţi şi care rămân
în starea de cădere; nu numai că o oarecare jertfa parţială, a trupului
sau a sufletului, nu te face plăcut lui Dumnezeu, ci chiar “arderile de
tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima
înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17-l8).
Sfântul Isaac Sirul ne relatează următoarea maximă spusă de un alt
Sfânt Părinte: “Dacă cineva nu se recunoaşte de păcătos, rugăciunea lui
nu este primită de Dumnezeu”.
Stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu celui nevăzut ca şi cum l-ai
vedea, şi cu siguranţă că El te va vedea şi te va privi atent.
Stai în faţa lui Dumnezeu celui nevăzut cum stă un criminal în faţa
unui judecător sever şi imparţial, convins de nenumăratele lui greşeli
şi condamnat la moarte. Este bine aşa: tu stai în faţa Stăpânului tău
suveran şi în faţa Judecătorului tău; stai în faţa Judecătorului în
ochii căruia “nimeni din cei vii nu-i drept” (Ps. 142,2), care biruieşte
întotdeauna când judecă (ps. 50, 5), dar care nu condamnă pe nimeni
până când, în nespusa Lui iubire de oameni, îl iartă pe om de păcate şi
“nu intră la judecată cu robul Său” (Ps. 142, 2). încercând frica lui
Dumnezeu şi percepând, sub efectul acestei frici, prezenţa Sa în timpul
rugăciunii, vei vedea fără să vezi, duhovniceşte, pe Cel nevăzut, şi vei
înţelege că rugăciunea este starea în faţa nemitarnicului tribunal al
lui Dumnezeu.
Stai în timpul rugăciunii cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, drept pe picioarele tale şi neclintit.
Susţine-ţi rugăciunea prin strângerea inimii, prin suspine izvorâte
din profunzimea sufletului şi prin belşug de lacrimi, în timp ce te rogi
o atitudine exterioară cuviincioasă este esenţială, şi-i ajută
îndeosebi pe cei ce sunt angajaţi în nevoinţa rugăciunii, mai ales pe
începătorii a căror dispoziţie sufletească se confruntă în mare măsură
cu atitudinea trupului.
† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † — SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
sursa: catehetica.ro
Omul este o compoziţie muzicală, un imn minunat scris ca activitate creativă puternică. – Sf. Grigorie de Nyssa (PG 44, 441 B),
În gândirea Sfântului Grigorie, omul nu
este numai un cântăreţ, ci şi un cântec. Noi nu suntem numai cântec, ci
suntem cântecul lui Dumnezeu. Într-adevăr, în temele Sfinţilor Părinţii,
întreaga creaţie este cântecul lui Dumnezeu, rostit (sau interpretat)
în existenţă. “Să fie lumină,” este mai mult decât vocea de comandă:
este rostirea unei expresii care setează universul ca existenţă.
Dumnezeu cântă. Toată creaţia cântă. Cântecul de laudă care rezultă din
creaţie este oferit lui Dumnezeu, Autorul tuturor lucrurilor. Este, de
asemenea, sunetul creaţiei însăşi, o revelaţie a adevărului fiinţei
sale. Muzica nu este de divertisment: cântată corect, acesta este chiar
inima creaţiei.
În viziunea lui Isaia, (capitolul 6)
îngerii se cheamă unul pe altul prin cântec: “Sfânt, sfânt, sfânt eşti
Doamne, Dumnezeul oştirilor…” Cântecul unuia cheamă mai departe cântecul
din alte patru părţi. Închinarea este oferirea întregii noastre fiinţe,
chemând mai departe cântecul a toată făptura, în uniune cu cântecul pe
care Dumnezeu Însuşi îl cântă.
Pentru a te înţelege pe sine ca şi cântec
a lui Dumnezeu, o frază din cadrul imnului Său de creaţie, afirmă atât
unicititatea noastră cât şi unirea noatră cu întregul. Rugăciunea
noastră, închinarea noastră, viaţa noastră, sunt o ofertă de cântec pe
care Însuşi Dumnezeu a suflat–o.
Obiceiurile noastră de gândire ne oferă
moduri în care ne concepem. Mi se pare demn de reamrcat faptul că acest
concept modern al nostru privind existenţa umană a minimalizat rolul
muzicii. Muzica este ceva ce noi facem, o industrie prin care facem
bani. Este un instrument de glorificare a eului nostru. Muzica este
distorsionată.
În acelaşi timp cultura noastră a făcut
muzică într–o industrie financiară vastă, oamenii au devenit mai puţin
muzicali. Abilitatea de a cânta la un instrument (altul decât chitara) a
scăzut profund. Programele de muzică din şcoli sunt considerate prea
scumpe pentru a fi finanţate. Numărul tinerilor fără pregătire formală
sau experienţă în domeniul muzicii continuă să crească. Oamenii rar mai
cântă împreună (cândva un obicei universal înainte de modernitate)
excepţie făcând mediile cele mai structurate. Muzica “folk” (muzica
oamenilor) dispare rapid (aceste lucruri sunt probabil mai adevărate
înAmericadecât în Europa).
Nu aş prezice niciodată dispariţia
muzicii – pentru că oamenii sunt un cântec şi cântecul nu dipare. Dar să
trăieşti într–un mod care este înstrăinat de noi înşine ca şi cântec al
Domnului înseamnă să trăieşti cu un gol existenţial. Dacă un om este
cântăreţ, atunci trebuie să cânte – şi trebuie să–i cânte lui Dumnezeu.
|