blogul.eucred.ro - Friday, November 11, 2011

PRIMA PARTE: TEOLOGIA IN ACCEPTIUNEA PARINTELUI IOANNIS ROMANIDIS

[...] In prologul Dogmaticii sale parintele [Ioannis Romanidis] se refera la dogmatologii din Grecia, iar apoi scrie: “dintre dogmatologii care nu sunt greci, cei mai buni calauzitori in teologia patrisica sunt profesorul rus Gheorghe Florovsky si parintele profesor roman Dumitru Staniloae”. De ce am spus asta, pentru ca amandoi acesti teologi leaga teologia de experienta, de traire, si desigur leaga teologia de rugaciune, pentru ca in esenta aceasta este teologia. Nu a apucat sa-si definitiveze dogmatica, dar eu am facut lucrarea pe care el insusi ar fi vrut s-o faca. Am gasit foarte multe inregistrari cu lectiile si cuvantarile lui de la universitate, le-am transcris (in jur de patru volume, vreo doua mii de pagini), si din aceste materiale am preluat fragmentele de care aveam nevoie, le-am sintetizat si am scris aceasta dogmatica.

Dogma o folosim ca medicament ca sa ajungem la acea traire. Parintele Gheorghe Florovsky, precum si parintele Ioannis Romanidis spuneau ca dogmele se aseamana cu carbunii. Aprindem carbunii, acestia dau foc, caldura, ne luminam si ne incalzim. La fel si dogmele trebuie sa ne conduca la rugaciune, la luminare si la vederea lui Dumnezeu. Dogmele fara rugaciune sunt la fel ca niste carbuni neaprinsi.

Va voi spune in continuare in cuvinte putine cele zece puncte centrale ale invataturii parintelui Ioannis Romanidis.

Primul punct este acela ca Dumnezeul Bisericii Ortodoxe este Dumnezeul revelatiei, adica Dumnezeu S-a descoperit pe Sine sfintilor.

Aceasta descoperire, aceasta revelatie este vederea lui Dumnezeu. Sfintii Il vad pe Dumnezeu in lumina asemenea celor trei ucenici care l-au vazut pe Hristos pe muntele Taborului in lumina. Si nu numai ca vad lumina, ci traiesc in lumina. In acel moment al vederii lui Dumnezeu, sfantul, indumnezeitul, este mai presus de sensuri si de cuvinte. Atunci aude cuvinte necreate cu intelesuri necreate. Necreat, nezidit este ceva care nu are inceput si nu are sfarsit. In continuare profetul, sfantul reda aceasta experienta in cuvinte si intelesuri create. Prin urmare dogmele isi au rostul in a calauzi pe credincios la aceasta vedere a lui Dumnezeu si, pe de alta parte, ca sa-i combata pe eretici.

Al doilea punct. Dumnezeu atunci cand se descopera in lumina este un Dumnezeu in trei straluciri, trei lumini.

Sfantul Apostol Filip ii spune la un moment dat lui Hristos: “Doamne, arata-ne noua pe Tatal si ne este de ajuns”. Hristos i-a raspuns: “De-atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut Filipe? Cine ma vede pe Mine, Il vede pe Tatal”. Prin urmare, oamenii vad o dumnezeire in trei straluciri. Asta nu inseamna ca vad aceasta dumnezeire in afara lor, ci participa la Dumnezeu, se impartasesc de Dumnezeu, adica se impartasesc de slava lui Dumnezeu, de lumina necreata. Inteleg ca nu pot sa vada izvorul din care provine aceasta lumina, asa ca au numit ceea ce vedeau energie, lucrare, si ceea ce nu vedeau esenta, fire, si au spus ca participam la energiile lui Dumnezeu, dar nu putem participa la esenta lui Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu este esenta si energii, Parintii nu l-au inteles in mod filosofic, rational, ci au inteles acest lucru din propria lor traire. Este un fapt empiric si nu rational.

Al treilea punct este faptul ca Dumnezeul Treimic se arata incepand din Vechiul Testament, nu doar din Noul Testament.

Toate aratarile lui Dumnezeu din Vechiul Testament sunt teofanii ale Cuvantului neintrupat, care este numit si Ingerul Marelui Sfat de catre Profetul Isaia. Avem prin urmare Cuvantul neintrupat care se numeste Yahve, este cel care se reveleaza, se descopera, este si Dumnezeul care se numeste Elohim, Cel ascuns, tainic. Exista si Duhul Domnului. O dumnezeire in trei straluciri: Yahve, Elohim si Duhul Domnului. In Noul Testament Yahve se intrupeaza si ni-L descopera pe Tatal si pe Duhul Domnului.

Diferenta dintre Vechiul si Noul Testament este faptul ca in Vechiul Testament avem teofanii, aratari ale Cuvantului neintrupat, iar in Noul Testament avem teofanii ale Cuvantului intrupat. In Noul Testament stim ca este vorba de Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Prin Hristos Il cunoastem pe Tatal fara sa-L vedem. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca sfintii vad lumina ca o dumnezeire in trei straluciri, prin lumina, adica prin Hristos, in Hristos Il vad pe Dumnezeu Tatal ca lumina si-L vad aflandu-se in lumina, adica aflandu-se in Duhul Sfant. Propozitia este prin lumina, lumina, in lumina.

Al patrulea punct al invataturii Parintelui Ioannis Romanidis este ca Dumnezeul Treimic a creat prin Hristos intreaga lume, care are ca cea mai inalta, desavarsita faptura pe om.

Dumnezeu este nezidit, necreat, cata vreme lumea si omul sunt create. Adam si Eva inainte de cadere aveau suflet, trup, dar aveau si harul lui Dumnezeu. Aveau o comuniune personala cu Dumnezeu. Vorbeau cu Dumnezeu, ceea ce inseamna ca aveau partasie, comunicare si relatii cu Dumnezeu, traiau in lumina lui Dumnezeu. Acesta este omul firesc, adevarat. Adica este omul care are suflet, trup si harul Duhului Sfant. Omul nu este trihotomic, este dihotomic, pentru ca are suflet si trup, dar are harul Duhului Sfant in suflet si in trup. Acesta este omul autentic creat de Dumnezeu, care traieste in Lumina. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Parintii, prin trairea si experienta pe care o aveau, erau in stare sa talcuiasca cum traiau Adam si Eva in Rai. Intr-adevar, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca acest cuplu, in Paradis, traia ca ingerii.

Al cincilea cuvant este ca aceasta cadere a omului nu este o cadere juridica (adica faptul ca nu au tinut o anume porunca), ci este pierderea harului lui Dumnezeu.

Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Romani, scrie ca toti pacatosii s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Prin urmare, caderea este pierderea harului lui Dumnezeu. Aceasta este moartea duhovniceasca. Dupa pacat, omul a ramas cu trup si suflet, dar L-a pierdut pe Duhul Sfant. Acesta in esenta este pacatul stramosesc. Mai intai moartea duhovniceasca, dupa care a urmat si moartea pamanteasca. Mostenirea pacatului stramosesc nu sunt vinovatiile de care vorbeste Fericitul Augustin, ci faptul ca prin cadere a intrat in om stricaciunea si aceasta se transmite din generatie in generatie la nasterea fiecarui copil.

Omul firesc avea in suflet doua lucrari, doua energii: una era logica, ratiunea; si cealalta era nous-ul, mintea, adica lucrarea rationala si lucrarea noetica/ intelegatoare a mintii. Prin lucrarea noetica vedeau slava lui Dumnezeu, iar prin lucrarea rationala descriau aceasta traire a slavei lui Dumnezeu. Prin cadere s-a intunecat aceasta lucrare noetica, lucrarea mintii, nu insa lucrarea rationala, si au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca nous-ul, acesti ochi ai mintii s-au intunecat.

Profetii, in Vechiul Testament, s-au nevoit, s-au luptat si si-au curatit ochii mintii (nous-ul), dar nu puteau sa biruiasca moartea, de aceea si coborau in Iad. Problema, cheia, este cum se vor lumina ochii mintii – nous-ul – si cum se va delimita de aceasta stapanire a logicii. Pentru ca, asa cum spunea Parintele Ioannis Romanidis, prin cadere logica a acoperit nous-ul, ochii mintii. Profetul Moise a urcat pe Muntele Sinaiului si a vazut cu ochii mintii slava lui Dumnezeu. Si apoi cu partea rationala, logica, a redat aceasta traire. Insa a mers in Iad pentru ca nu putea sa biruiasca moartea. Biruirea mortii s-a realizat prin intruparea lui Hristos.

Avem, astfel, al saselea punct in care ni se explica cum vine Hristos, Isi asuma stricaciunea omului si biruieste moartea, ca sa biruiasca si pacatul si pe diavol, si sa-l readuca pe om la starea de dinainte de cadere si sa-l ridice inca mai sus.

Hristos a invatat in pilde, a savarsit minuni, iar pe unii dintre ucenici i-a luat pe Muntele Taborului ca sa le arate slava Sa. A vrut sa arate ca mai intai trebuie sa ascultam invatatura Sa, sa o aplicam ca sa putem vedea minuni, dar scopul cel mai inalt e sa urcam pe Munte ca sa vedem slava Sa. Acesta este cel mai profund scop al vietii duhovnicesti. Si sa biruim mai intai moartea duhovniceasca pentru ca apoi sa biruim moartea trupeasca.

Al saptelea punct este acela ca lucrarea de mantuire se face inlauntrul Bisericii.

Biserica exista si in Vechiul Testament prin comuniunea prorocilor cu Cuvantul neintrupat. Dar era o biserica duhovniceasca. Prin intrupare, Biserica devine si trupeasca, devenim madulare ale Trupului lui Hristos. In ziua Cincizecimii apostolii au primit Duhul Sfant si au aflat tot adevarul. Hristos le-a spus:. “Va voi trimite pe Duhul Sfant care va va invata tot Adevarul”. Preotul, atunci cand face Proscomidia spune “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se imparte si nu se desparte”.

In Biserica, prin Sfantul Botez si Sfanta Mirungere, omul devine biserica Duhului Sfant. Ce inseamna aceasta? Aceasta inseamna ca inlauntrul existentei sale, in inima sa, se activeaza aceasata lucrare noetica a mintii si se ajunge la rugaciunea neincetata. Trupul omului este o biserica. Dupa cum Biserica are in adanc, in spate Altarul si Sfanta Masa, la fel si in adancul inimii omul are un Altar, o Sfanta Masa, unde se savarseste Sfanta Liturghie. Si acolo se savarseste o Liturghie launtrica neintrerupta. Prin urmare, pe de o parte, omul se intoarce la starea de dinainte de cadere, dar urca si mai sus pentru ca in inima sa se savarseste neintrerupt o Dumnezeiasca Liturghie. Exista o rugaciune care se face prin cuvant, logica si exista o rugaciune noetica, intelegatoare a mintii, care se face in inima. Cand omul ajunge la aceasta stare inseamna ca a ajuns la vindecare. Trebuie ca omul sa ajunga in starea de a avea inlauntrul sau dragostea de Dumnezeu. De aceea Parintii Biserici si Parintele Ioannis Romanidis citand pe Parintii Bisericii spun ca exista trei trepte ale vietii duhovnicesti: curatirea mintii, curatirea inimii si indumnezeirea. Dupa cum avem si in impartirea unei biserici: exista pronaosul – starea de curatie a mintii -, naosul – luminarea – si Sfantul Altar, care reprezinta stadiul de indumnezeire.

Spunea, de asemenea, Parintele Ioannis Romanidis, tocmai pentru ca era un teolog cu viata ascetica, un teolog nevoitor, spunea ca Biserica poate fi vazuta din doua perspective: una pozitiva si alta negativa. Aspectul pozitiv este hristologia, care ne arata Cine este Hristos. Aspectul negativ presupune sa intelegem cine este diavolul si cum putem sa ne luptam cu el. Pe masura ce omul invata cum sa se lupte cu diavolul si se nevoieste in aceasta lupta, in aceeasi masura atinge si cunoasterea lui Hristos si intelege aspectul pozitiv al Bisericii. De aceea omul, de-a lungul intregii sale vieti, trebuie sa se lupte cu diavolul si astfel ajunge sa Il cunoasca pe Hristos.

Este foarte important sa intelegem ca harul lui Dumnezeu patrunde inlauntrul omului, inlauntrul inimii sale, are loc o intrepatrundere, o amestecare a Harului cu omul. Cata vreme diavolul il lupta pe om din afara, el ramane in afara si de aceea se spune ca Sfintii il cunosc pe diavol tocmai prin aceasta despartire pe care o pune.

Viata noastra in Biserica are un parcurs de la starea de rob la cea de naimit pana la cea de fiu al lui Dumnezeu. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca erezia presupune refuzul de a urma metoda, de a urma calea aceasta de indumnezeire a omului. Sa ne gandim ca fiecare stiinta are o metoda a sa bine stabilita, daca nu urmezi aceasta metoda nu ajungi la rezultatul dorit. Calea Bisericii este curatirea, luminarea si indumnezeirea. Atunci cand omul refuza sa urmeze aceasta cale ajunge sa rationeze despre Dumnezeu. Si in acest rationament intra logica lui cazuta si inchipuirea, si de aceea se ajunge la erezie. Si spunea ca oamenii ajung eretici atunci cand nu au profeti, proroci care sa ii invete drumul catre Dumnezeu.

Al optulea punct arata ca viata eshatologica nu este viata de dupa moarte si de dupa A Doua Venire, ci este viata intru Hristos.

Multi spun ca vom trai zilele din urma, eshatologia, dupa a Doua Venire a lui Hristos. Aceasta este o greseala. In Apocalipsa se spune ca Hristos este primul si ultimul. In Hristos, prin intrupare, sfarsitul istoriei – eshatologia a intrat in istorie. Astfel, prin Hristos, Imparatia lui Dumnezeu a intrat in istorie si oamenii pot deveni partasi ai acestei Imparatii a lui Dumnezeu. Astfel, sfintii care au vederea lui Dumnezeu Il vad pe Hristos si au ajuns la eshaton, au ajuns la sfarsit. Aceasta se numeste Prima Inviere. Iar a Doua Inviere va fi la a Doua Venire, cand toate trupurile vor invia. Sfintii vad lumina necreata prin indumnezeire, fiind indumnezeiti. Este ceea ce cantam in Doxologie –“in Lumina Ta vom vedea Lumina”. Traim, deci, in lumina Duhului Sfant si astfel vom vedea Lumina.

Punctul al noualea: Raiul si iadul exista din perspectiva omului, nu din perspectiva lui Dumnezeu.

Nu Dumnezeu a creat Raiul si Iadul, Dumnezeu este Lumina si lumineaza intreaga lume. Lumina necreata are doua insusiri: si lumineaza, si arde. Unii sunt luminati, altii ard. Astfel, Dumnezeu se impartaseste ca Lumina necreata si cei care nu sunt capabili sa-L primeasca se ard. Daca cineva are ochi bolnavi care nu sunt capabili sa vada lumina, atunci se ard. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Hristos, vorbind despre iad, uneori il numeste intuneric, iar alteori foc. Insa acolo unde exista intuneric nu este foc. Acolo unde este foc nu exista intuneric. Ceea ce inseamna ca Iadul nu este nici intuneric, nici foc asa cum le intelegem noi. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii, si pe drepti si pe pacatosi si le trimite harul Sau. Cei care s-au vindecat in aceasta viata vor primi harul lui Dumnezeu ca lumina. Cei care nu s-au vindecat nu vor trai harul ca lumina, ci ca foc. De aceea, focul Iadului nu este creat, este necreat. Acest lucru este foarte bine reprezentat in iconografie, in reprezentarile Judecatii de Apoi. Din acelasi tron al lui Dumnezeu iese si lumina care nu se stinge si focul care arde. Din tronul lui Hristos izvoraste acest rau foc, care ii arde pe pacatosi, ceea ce inseamna ca este un foc necreat.

De aceea in Biserica toti trebuie sa ne luptam, sa ne nevoim, sa ne vindecam ca sa putem sa primim harul lui Dumnezeu ca lumina, nu ca foc. Acest lucru se realizeaza cu Dumnezeiasca Impartasanie. Cei care se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca lumina, cei care nu se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca foc.

Sfintii, in Imparatia lui Dumnezeu nu vor cunoaste o stare statica, de beatitudine cum este descrisa la Fer. Augustin, ci vor cunoaste o inaintare continua in Imparatia lui Dumnezeu. Va exista o miscare continua, cata vreme pacatosii se vor impietri si nu vor cunoaste aceasta inaintare si cunoastere in lumina lui Dumnezeu.

Al zecelea punct: Parintele Ioannis Romanidis spunea ca prin intruparea Sa, Dumnezeu a intrat in istorie.

Biserica traieste in istorie si o sfinteste, istoria nu se va incheia niciodata, ci se va transfigura. Sunt unii care sustin ca dupa A Doua Venire, se va incheia istoiria, ceea ce este eronat. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca istoria nu se va incheia, ci se va transfigura. Sfintii aveau aceasta traire si foloseau elemente ale mediului cultural, ale epocii ca sa o exprime, fie prin scrieri, fie prin versuri. Au preluat elemente din cultura ebraica, din cea elenista si din cea romana. Si au preluat aceste elemente doar ca sa exprime Revelatia, nu ca sa conceapa o noua invatatura. La fel si Biserica, ea creeaza cultura, dar nu este cultura. Scopul Bisericii este sa il conduca pe om la cuvinte necreate, nezidite si la intelesuri necreate. Insa aceasta traire se exprima, se reda prin elementele culturii, epocii respective.

In primul mileniu exista o traditie unitara a Bisericii, atat in Rasarit, cat si in Apus. Dar incet incet s-a creat teologia scolastica care a a dat prioritate nu atat nous-ului – ochilor mintii, cat ratiunii. Au abandonat aceasta metoda de cunoastere a lui Dumenzeu care este curatirea, luminarea si indumnezeirea, adica au inlaturat isihasmul ortodox. Si s-au limitat la rationamente despre Dumnezeu. Si asa au ajuns la multe erezii. Apoi au aparut protestantii care, la randul lor, au refuzat, s-au indepartat de tot ce inseamna traditie scolastica si au ajuns la un soi de moralism.

Astfel, in Occident avem scolastica catolicilor si moralismul protestantilor. Traditia Ortodoxa se intemeiaza pe isihasm, care este calea de cunoastere a lui Dumnezeu. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca daca un student la Medicina nu invata corect metoda de a face o operatie, va omori pe oameni. De asemenea, si astronomul, daca, ca sa vada astrele, trebuie sa foloseasca telescopul. Daca foloseste microscopul ca sa vada astrele nu va vedea nimic, pentru ca microscopul trebuie sa vada microbii, nu astrele. De aceea are un mare rol metoda de a ajunge la teologie.

Sursa, si integral la:

CONFERINTA DE LA IASI A IPS HIEROTHEOS VLACHOS despre viata si teologia parintelui Ioannis Romanidis (VIDEO SI TEXT) – prima parte

***

A DOUA PARTE: INTREBARI SI RASPUNSURI

- Care este legatura dintre minte-nous si inima? Ce inseamna intoarcerea mintii in inima, si care este diferenta dintre minte-nous si ratiune?

- Dupa cum spun Sfintii Parinti, si de fapt am gasit-o la Sfantul Maxim Marturistorul si la Sfantul Ioan Damaschin, deci, spun acestia ca Dumnezeu a creat sufletul omului sa aibe cele doua aspecte, si anume: partea noetica – “ochii mintii”, si partea logica. Deci sufletul este foarte strans legat de trup, si nous-ul, asa il voi numi de aici inainte, trebuie sa fie foarte strans legat cu inima. Deci logica tine de creier. Cand Parintii vorbesc de rugaciunea inimii, vorbesc de partea aceasta noetica - ochii mintii care sunt coborati foarte adanc in ceea ce inseamna organ trupesc al omului, adica in inima. Cei care au rugaciunea inimii isi dau seama ca aici, in acest organ fizic, se intampla ceva, si sunt la locul de munca sau in alta parte si inima lucreaza, deci isi dau seama ca aici, se petrece ceva in interiorul ei. In cazul preotului aceasta poate sa faca rugaciune, isi savarseste slujba, spune cu partea logica rugaciunile, insa in acelasi timp simte cu inima ceea ce spune, totul se petrece in interior.

Va amintiti de Hristos care s-a alaturat celor doi apostoli ce se indreptau spre Emaus? Mergeau pe drum si Hristos le vorbea. Si le mentiona lucruri din Scriptura si acestia, dupa aceea, spuneau: “Oare nu ardea in noi inima noastra cand Acesta ne vorbea?” Acest lucru nu se intampla intr-o anumita manastire sau intr-un schit, ci erau pe drum, calatoreau. Aceasta este experienta Bisericii si a Sfintilor nostri. Nu este extazul filozofilor stoici sau al Pithiei, cunoscuta, care era in extaz si atunci prevedea viitorul. Calugarii si mirenii care sunt in lume au aceasta rugaciune in inima si ii vezi mergand, lucrand, facand diferite lucruri.

Sfantul Grigorie Palama spune ca aceasta energie noetica este foarte adanca, pentru ca, de exemplu, soferul cu logica lui urmareste drumul, insa partea aceasta, cea adanca a mintii, are rugaciunea in inima.

Cand eram tanar l-am intrebat pe Cuviosul Paisie Aghioritul:

“Parinte Paisie, cum se distinge partea logica de partea noetica – de ochii mintii, de partea profunda a sufletului?“. Si a intrebat: “ai adunat vreodata struguri pe care sa-i strivesti pentru a-i face vin?“. Si am spus: “Sigur ca da!“. Si a spus: “Atunci cand se aduna struguri si sunt pusi in butoiul respectiv… – vorbim despre spatiul sentimentelor si anume, al lucrurilor pe care le vedem, le auzim, si toate acestea intra in mintea noastra. Dupa aceea, din toate acestea, va rezulta vinul, care este mai curat decat strugurii. Aceasta este logica. Si de acolo, din vin, mai facem o transformare si ajungem la tuica, care este un alcool mai curat… si acesta este nous-ul partea cea mai adanca din suflet“.

Nu este un exemplu frumos?

Aceasta este teologia empirica, practica. Se pare ca omul este plasmuit ca sa aiba minte curata.

- Cineva doreste sa ne vorbeasca Parintele Mitropolit despre invatatura Parintelui Ioannis Romanidis referitoare la Taina Crucii, si o leg de o intrebare a unei alte persoane, care suna asa: La care cruce se refera Domnul Hristos cand spune: “Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze”, avand in vedere faptul ca nu avusese loc jertfa Sa pe Cruce, iar crucea in acceptiunea contemporanilor si deci a ascultatorilor Sai, era obiect de ocara, si bineinteles stare de ocara.

[...]

Sfantul Grigorie Palama intr-o omilie de-a sa spunea ca Taina Crucii lui Hristos a fost traita chiar si de profetii Vechiului Testament. Prin cruce a venit osandirea pacatului. Cand Dumnezeu S-a adresat lui Avram si i-a zis: “Iesi din casa ta si din familia ta si iti voi arata calea pe care trebuie sa mergi“, si si-a parasit casa, si familia, si a pornit acolo unde i-a spus Dumnezeu, vorbim aici despre asumarea crucii. Atunci cand s-a aratat in rugul care ardea si nu se mistuia, si a auzit vocea: “Scoate-ti incaltamintea si urca acolo unde ti se spune” e vorba de o cruce care i s-a oferit atunci lui Moise prin descaltarea de incaltaminte.

Trairea crucii este purificare de patimi. Dupa cum S-a rastignit Hristos, asa si noi ne rastignim patimilor, nu mai aplicam patimile in viata noastra. Si apoi, ajungem la luminare, cand vorbim despre rugaciunea cea adanca, cea curata, care este o pregustare a Imparatiei. In acesta perspectiva putem vorbi despre o participare la Crucea si Invierea Domnului. Nu doar sa purtam o cruce, este si aceasta o binecuvantare de la Dumnezeu si o marturisire a credintei noastre, insa partea esentiala este: cum ne vom curati de patimi? Ce inseamna acest lucru: curatirea de patimi? Nu sa scoatem patimile din noi, ci sa le transformam.

Adica in noi, Dumnezeu a sadit dragostea. Dragostea este o energie a sufletului sadita in noi de Dumnezeu. Fara dragoste nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu. Noi, aceasta dragoste o transformam in dragoste de sine, in loc sa-l iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru, iubim eul nostru. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca iubirea de sine este iubirea irationala a eului nostru. Tamaduirea de filautie, adica terapia acestei patimi, a iubirii de sine, este tocmai a o pune in aplicare fata de Dumnezeu si fata de aproapele nostru. Atunci cand uneori ii iubim pe ceilalti putem sa aplicam iubirea de sine, asteptand ceva de la ei, adica nu o facem dezinteresat. Aceasta dragoste interesata trebuie sa se sublimeze si sa se transforme in dragoste lipsita de interes. Aceasta este terapia, vindecarea, si aceasta se face prin Sfintele Taine si prin asceza. Aceasta este trairea, participarea la Taina Crucii si a Invierii Domnului.

- Sunt mai multe intrebari legate de Sfanta Impartasanie. Pe de o parte sunteti rugat sa vorbit despre cum sa ne pregatim, ce inseamna pregatirea pentru Sfanta Impartasanie, despre impartasia cu nevrednicie. Si sesizez doua tipuri de intrebari. Pe de o parte: ce parere aveti despre deasa impartasire, fara post, fara spovedanie, cantitativa si automata, fara o lucrare interioara? Pe de alta parte, cineva intreaba daca omul poate lucra curatirea inimii fara Sfanta Impartasanie. Cat de deasa ar trebuie sa fie aceasta? Si in aceasta privinta este solicitata si parerea Parintelui Mitropolit.

- Va voi mentiona cateva puncte. Mai intai de toate Parintele Ioannis Romanidis, si acest lucru il vedem si in Tradita noastra, zice ca atunci cand ne impartasim, ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului. Daca suntem pregatiti corespunzator, Sfanta Impartasanie devine lumina, daca nu suntem pregatiti devine foc. Are legatura cu ceea ce v-am spus mai inainte, [in legatura] cu Taina Crucii, si anume: cele trei etape: de curatire, de iluminare si de vedere a lui Dumnezeu.

Fara Hristos nimeni nu poate sa lupte in viata duhovniceaca. Deci Hristos este curatirea celor care se curata. Prin Hristos se purifica inima in aceasta lupta duhovniceasca. Hristos lumineaza sufletul nostru si Acesta ne indumnezeieste. Vedeti ca Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza cuvintele spuse de preot: “Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!“. Zice:

Cei care sunt in starea de rob, dar totusi lucreaza, sunt in lucrare, sa se apropie cu frica de Dumnezeu - aceasta prima data. Apoi, cu credinta - sunt cei care sunt in starea de naimiti – cum se spunea mai inainte, de platiti, adica cei care lucreaza pentru a primi [plata n.n.]. Apoi cu dragoste, si anume aceasta este starea fiului, care este starea fireasca.

Parintele Ioannis Romanidis spunea: “bineinteles ca in centrul tuturora este Sfanta Impartasanie, dar nu este singurul centru al vietii duhovniesti; si rugaciunea este, si citirea Sfintelor Scripturi“. De exemplu la Sfanta Liturghie ne rugam, ascultam Apostolul, Evanghelia, predica, si ne impartasim. Deci trebuie sa fie o impreuna lucrare intre cele trei elemente.

In ceea ce priveste deasa impartasanie. Consider ca intotdeauna trebuie sa pastram calea de mijloc. Nici o indepartare foarte mare de Sfanta Impartasanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci cand nu suntem in stare, si in nevrednicia de a ne impartasi. Duhovnicul este cel care randuieste aspectele acestea. Parintii filocalici vorbesc despre deasa impartasanie, dar pentru fiecare in parte. Si anume, pentru cineva des inseamna o data pe an, pentru ca nu este in starea duhovniceasca de a se impartasi. Foarte des ar putea fi pentru cineva o data la… cinci ani, daca a facut ceva care-l impiedica sa se impartaseasca, sau pentru altcineva ar putea fi o data pe saptamana, sau pe luna, sau poate zilnic. Acest lucru depinde de progresul sau duhovnicesc.

Acest lucru nu are neaparat legatura cu cat postim, pentru ca cineva poate sa fie bolnav si sa nu posteasca. Postul este un mijloc al Bisericii pentru curatire, deci, pentru a se impartasi cineva trebuie sa observam lupta pe care o face sa se impartaseasca, [si] depinde foarte mult de cat traieste Taina Crucii lui Hristos.

Cand eram mic domnea aceasta conceptie: de doua ori pe an ne impartasim. Si auzeam pe duhovnici: “Nu, trebuie sa ne impartasim des“, fara insa sa puna problema pregatirii si a pocaintei. Deci parintii filocalici din sec. XVIII vorbeau despre deasa impartasanie, dar si despre isihasm! Acuma este conceptia in Grecia: toti sa ne impartasim. Si preotul zice: “Doamne, multi crestini s-au impartasit astazi. Slava Domnului!“. Dar faptul ca Sfanta Impartasanie e luata cu nevrednicie nu prea este mentionat. Spune Sfantul Apostol Pavel: "Pentru ca nu va pocaiti si va impartasiti cu nevrednicie, foarte multi dintre voi au si murit". In America, odata, am auzit pe preot zicand: “Acuma, ca ati venit, cu totii, sa va impartasiti“. Si s-au impartasit unii americani si au zis: “foarte frumos! foarte dragut!“.

Consider ca ar trebui sa fim foarte atenti sa nu cadem in extreme. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca indiferent in ce extrema ai cazut este acelasi lucru. In anii ’60, cand am fost ca student in Muntele Athos exista aceasta problema. Exista o manastire unde se spunea: “nu va veti impartasiti prea des, o data la o luna, o data la doua luni”. Si se duceau tinerii sa devina calugari si li se spunea: “nu va veti impartasi“. Si intrebau: “De ce? M-am facut calugar. Am devenit calugar pentru a ma uni cu Hristos si sa ma impartasesc cu pocainta. De ce ma lipsiti de Hristos, din moment ce exista ascultare, pocainta, spovedanie?” Si s-a dat o lupta puternica intre anii ’60-’70 pentru a se impartasi calugarii acolo, o data pe saptamna. Deci este posibil ca cineva sa fie monah, sa se roage, si sa nu i se permita sa se impartaseasca?

Sfantul Grigorie de Nyssa spune foarte frumos: “Cand un duhovnic lasa pe cineva care nu este vrednic sa se impartaseasca este un pacat. La fel, pacat este si atunci cand opresti pe cineva pregatit sa se impartaseasca“.

A te impartasi, de fapt, este o problema de dragoste: il iubesc pe Dumnezeu si vreau sa ma impartasesc. Trebuie ca dragostea sa fie la un asa nivel, incat sa ne unim cu aceasta dragoste, si trupul nostru sa reziste la acest mare har care ni se daruieste.

Spune un duhovnic ca exista oameni care traiesc pana la un moment dat in afara bisericii intra in biserica, si deodata vor sa se impartaseasca foarte des. Adica inima lor, sufletul, au o dorinta, o sete de a se impartasi foarte des. Trupul insa a fost invatat in diferiti ani sa traiasca oarecum altfel. Deci este valabil ceea ce a spus Mantuitorul: “ca sufletul este sarguitor dar trupul nepuntincios“. De aceea, uneori se creeaza o problema, deoarece sufletul doreste lucruri mai mari decat poate sa duca trupul, si de aceea nu se creeaza acel echilibru intre cele doua. Deci trebuie intr-un anumit fel cele doua parti, trupul si sufletul sa fie puse pe aceeasi [lungime de] unda. Nu se poate impartasi si a doua zi sa inceapa aceleasi pacate. Insa aceasta este un lucru de discernamant.

Deci nu trebuie sa spui: bine, haideti, este un obicei bun, se poate face, dar nici o impartasanie foarte rara nu este buna. Eu sfatuiesc sa aibe foarte multa atentie atunci cand se impartaseste cineva, si sa aibe constiinta a ceea ce face, decat se impartasesca fara sa-si dea seama de ceea ce face.

[...]

- Curatirea si luminarea, nu sunt oare procese ciclice? Ca sa ma curatesc am nevoie de luminare, ca sa vad ce trebuie sa ma curatesc, si tot asa.

- Si cum de rezista inima, care e materie, la o lucrare atat de puternica precum este rugaciunea adanca?

- Si aici, cu insistenta, asupra laicilor din lume care pot sa faca aceasta lucrare, si cei care nu o fac, ce sansa de mantuire au, cei care nu ajung la rugaciunea neincetata sau la vederea lui Dumnezeu?

- Voi vorbi pe scurt. Zicem curatire, luminare, vedere a lui Dumnezeu. Purificarea, curatirea de patimi este scoala primara, luminarea este invatamantul secundar, si vederea lui Dumnezeu este deja facultatea; dar nu sunt niste etape prin care treci si s-a incheiat, nu se poate mai sus. Intrucat din tineretile sale mintea omului este aplecata spre rau, si am invatat foarte mult sa punem in aplicare logica si inchipuirea inca din frageda varsta si am invatat sa traim mai mult pe baza simturilor, nu este foarte usor ca cineva sa se curete si apoi sa treaca la iluminare. Deci se poate ca omul sa se intoarca de unde a plecat.

Se arata foarte clar in canoanele Bisericii ca pe atunci credinciosii erau avansati duhovniceste, la un anumit nivel, insa pacatul pe care-l faceau ii putea determina sa fie trimisi in ceata catehumenilor; si episcopul era cel care isi dadea seama de pocainta celui cazut si il lasa sa participe la Liturghia celor Credinciosi. Deci nu sunt nistre stadii, niste etape, ci sunt niste grade. Si cand cineva ajunge la vederea lui Dumnezeu, nu poate sa-L vada permanent. Poate cadea la nivelul de rugaciune [?!], dar este un martiriu pentru el, dupa cum vedem la Sfantul Siluan Athonitul si la Parintele Sofronie. Stiti ce inseamna ca cineva sa cunoasca marea dragoste a lui Dumnezeu si apoi sa se intoarca la un stadiu anterior, cand trebuie sa manance, cand trebuie sa traiasca impreuna cu toti ceilalti?!

In ceea ce priveste rugaciunea inimii, am facut anumite experimente in legatura cu acest subiect, pentru ca atunci cand cineva are o teorie asupra unui lucru trebuie sa o experimenteze. Am spus unei fetite de patru ani: “In fiecare seara vei face rugaciunea mintii, de 20-30 de ori, inainte de a adormi: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine…“. Cand a mai crescut, era de cinci ani, i-am spus: “Cand vei merge de acasa spre gradinita, mintea ta sa lucreze: Doamne Iisuse Hristoase…“. Cand dupa un timp am intalnit-o, am intrebat-o: “Spui rugaciunea dupa cum ti-am spus eu?“. Mi-a zis: “Zic rugaciunea, dar mi se intampla ceva si nu stiu ce este!“. “Ce ti se intampla?“. “Inainte de a o spune o aud in interiorul meu, rugaciunea curge de la sine. Aud in adancul inimii mele: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu…“.

Deci nu este partea trupeasca a inimii, fizica. De aceea Parintele Sofronie vorbeste despre inima duhovniceasca. Si Sfintii Parintii cand se refera la inima duhovniceasca, la ce se refera de fapt? Platon spunea ca sufletul omului se imparte in trei: in partea rationala, in partea care doreste, si in partea care se manie. Sfintii Parinti au acceptat acest lucru, si au spus: in partea logica sunt gandurile, in partea de a dori sunt de fapt dorintele pe care le are fiecare, si in partea celalalta, a treia, mania este o energie, o putere, pe care o ai in interiorul tau. Deci este numita partea pasiva a sufletului partea legata de manie si dorinta. De aceea se zice partea rationala, logica, si partea pasiva, care contine pe celelalte doua. Cand se refera la inima, se refera de fapt la cele doua, si anume la partea care doreste si la partea care se manie. Inima are eros, are o dragoste nemarginita fata de Dumnezeu, si partea manioasa este de fapt energia, puterea care iti da un avant catre Dumnezeu. Acest lucru caracterizeaza pe toti oamenii.

Cand Hristos spune: “Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” nu a spus acest lucru doar pentru calugari – nici nu existau calugari pe atunci; a spus-o pentru toti oamenii. Am intalnit oameni in lume care aveau rugaciunea inimii, pe cand unii calugari nici nu auzisera de ea. Spunea Parintele Sofronie: “Cand cineva are o durere, il doare pentru cineva anume (mama are o durere anume pentru copilul sau) si spune cu durere: “Doamne, te rog, copilul meu…”, atunci rugaciunea se uneste cu durerea si aceasta este rugaciunea din inima, foarte puternica“.

In acest fel se intampla si cu cel care intampina anumite probleme: nu este iubit sau altceva de felul acesta. Aceasta este rugaciunea curata si nu cea pe care o facem in mod formal la chilie.

Parintele Paisie Aghioritul a avut candva o vedenie. A vazut cum [cineva] lua oseminte din Muntele Athos si le arunca in afara, in lume, si pe urma l-a vazut cum aduce oseminte din lume in Munte Athos. Stiti ce inseamna acest lucru? Ati auzit de parintele Gheorghe Metallinos? Ati auzit de el! Si eu, si acesta il iubim foarte mult pe Parintele Ioannis Romanidis. Este preot, casatorit, profesor si decan al Facultatii de Teologie din Atena, cu sotie si copii, si vorbeste permanent despre rugaciunea curata a inimii, dupa cum si Parintele Dumitru Staniloae. Eu l-am vazut pe Parintele Staniloae vorbind despre rugaciunea inimii si plangand. Si era casatorit. Si vad pe unii ca zic: ce sunt aceste lucruri afirmate de Mitropolitul de Nafpaktos si de Parintele Gheorghe Metallinos? Acestia nu accepta isihasmul si traditia Bisericii…

Ma bucur ca astazi ati fost alaturi de mine. Ati vazut, la avioanele care zboara, ce se spune? “Va multumim ca ati zburat cu noi si ne vom bucura sa fiti alaturi de noi si la alte zboruri!”“

Sursa si integral la:

MITROPOLITUL IEROTEI VLACHOS: PARTEA A DOUA (INTREBARI SI RASPUNSURI) A CONFERINTEI DE LA IASI. (audio si text). Despre impartasania deasa, rugaciunea inimii, psihoterapia ortodoxa si pr. Ioannis Romanidis