Icoana are un rol foarte important atât în practica şi viaţa liturgică de zi cu zi a Bisericii, cât şi în stabilirea doctrinală a învăţăturilor de credinţă. Cinstirea icoanelor nu este păcat, nu este idolatrie, nu este nebunie, ci este mijlocul prin care ne manifestăm adoraţia noastră la adresa lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni a devenit El Însuşi om. Venerarea icoanei nu se referă la materia din care este făcută, ci la chipul celui care este pictat pe ea. Atunci când stăm în faţa unei icoane, simţim prezenţa celui reprezentat pe ea. Cinstirea icoanelor nu este una exagerată, ci, atunci când intrăm într-o biserică sau casă unde sunt icoane, dăm, şi noi înşine, crezare cuvântului Sfântului Ioan Damaschin, care a spus: „Prin icoanele vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual“. Despre importanţa icoanei în cadrul Bisericii şi despre stabilirea Duminicii Ortodoxiei, singura duminică din an închinată cinstirii sfintelor icoane, ne vorbeşte Alecsis Chryssostalis, istoric bizantinist din cadrul Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică din Paris.

Putem sau nu să-L reprezentăm pe Hristos sub forma unei imagini?

De ce această duminică, prima a Postului Mare, poartă denumirea de Duminica Ortodoxiei şi ce importanţă are ea pentru Biserica Ortodoxă?

Pe data de 11 martie 843, cultul icoanelor a fost restabilit în sânul Bisericii, iar cu un an mai târziu, adică încă din 844, Biserica a hotărât ca prima duminică a Postului Mare să fie ziua în care se face comemorarea acestei date. Ea a primit numele de Duminica Ortodoxiei deoarece reprezintă sfârşitul crizei iconoclaste, dar şi sfârşitul tuturor ereziilor de până atunci. La sfârşitul perioadei iconoclaste (cca 726-843), care este o perioada foarte importantă pentru istoria Imperiului Bizantin, se termină lunga istorie a problemelor şi ereziilor hristologice. Avem deci aici un punct final, o sumă a acestor dezbateri care au tulburat viaţa creştinismului şi a Imperiului Bizantin încă din secolul al IV-lea şi care s-a terminat cu problema icoanelor. Această problemă pleca de la întrebarea următoare: putem sau nu să-L reprezentăm pe Hristos sub forma unei imagini, unei icoane?, iar a doua întrebare este strâns legată de prima: putem venera această icoană? Acestea erau două întrebări fundamentale care nu sunt probleme legate de istoria artei sau simple probleme de filosofie, aşa cum multă lume gândea şi gândeşte, ci sunt probleme profund legate de hristologie şi, deci, de credinţa creştină. Faptul că aceste probleme au fost rezolvate şi că li s-a dat un răspuns solemn, care nu a fost niciodată pus la îndoială, pentru că, din anul 843 până în prezent, în lumea ortodoxă cel puţin, nimeni nu a mai pus la îndoială practica venerării icoanelor şi a sensului teologic care le-a fost dat, devine, într-o anumită măsură, punctul final al tuturor ereziilor. În Biserica Ortodoxă sunt recunoscute şapte sinoade ecumenice, iar cel de-al şaptelea este chiar cel care a fixat venerarea icoanelor. El reprezintă un fel de împlinire a istoriei dogmelor, pentru că este ultimul sinod ecumenic şi are această valoare de regulă absolută în ceea ce priveşte credinţa. În urma acestei interpretări este foarte important de reţinut că teologia icoanei şi răspunsul dat de Biserică problemei venerării icoanelor devine un răspuns general asupra dogmei hristologice. El este resimţit în acest fel căci, de exemplu, aşa cum patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815) a resimţit iconoclasmul ca fiind suma tuturor ereziilor de până atunci, la fel şi Biserica Ortodoxă a resimţit acest triumf ca fiind faza finală a victoriei asupra ereziilor. Textul stabilit în această perioadă se numeşte Synodicon şi este citit în fiecare an în timpul Liturghiei din Duminica Ortodoxiei. El reia, pe de o parte, condamnarea tuturor ereziilor de până atunci, iar pe de altă parte celebrează memoria Sfinţilor Părinţi şi a tuturor celor care au contribuit la stabilirea şi aplicarea credinţei adevărate în Biserică. Vedem astfel că rolul imaginii în Biserică devine unul foarte important, imagine care, începând cu momentul în care sensul ei teologic este stabilit, ia numele de icoană. Icoana nu este o simplă imagine, ci ea este o imagine religioasă creştină care răspunde anumitor reguli. Doar atunci putem vorbi de o icoană. Acest subiect a devenit subiectul final al tuturor perioadelor de dispută în ceea ce priveşte dogma creştină. De asemenea, este important de menţionat faptul că, după sfârşitul perioadei iconoclaste, ori de câte ori termenul de iconoclast era folosit, apărea sub forma unei insulte.

Care sunt cauzele apariţiei iconoclasmului şi cum s-a dezvoltat el în istorie?

Icoanele erau venerate deja de câteva secole; creştinii se rugau în faţa icoanelor. În acea perioadă încă nu era clar stabilit sensul termenului „a venera“. În acelaşi timp, au început să apară şi excese din acest punct de vedere, care făceau ca acest lucru să arate a idolatrie. Biserica încă nu se gândise la aceste aspecte. Ea dăduse un răspuns în timpul Sinodului in Trullo în 691, al cărui canon 82 zice că nu mai avem dreptul de a reprezenta pe Iisus Hristos sub forma unui miel, ci trebuie reprezentat aşa cum L-am cunoscut în istorie şi în Sfintele Scripturi. Deja, odată cu acest canon, Sinodul in Trullo, sinod recunoscut de toată lumea, a răspuns într-o oarecare măsură chestiunii iconoclaste zicând că avem dreptul să-L reprezentăm pe Iisus Hristos, dar cu anumite restricţii. După aceea intrăm într-o perioadă în care împăraţii bizantini au invocat mai multe motive pentru a susţine iconoclasmul, motive care au rădăcini politice sau chiar din cauza originii împăraţilor care proveneau din regiuni influenţate fie de iudaism, fie de islam, religii care nu au practica imaginii în cultul lor. O altă chestiune era aceea a autorităţii împăratului în faţa călugărilor, căci ei au fost cei care au apărat cinstirea icoanelor, iar călugării în această perioadă aveau o forţă politică foarte mare. Împăraţii iconoclaşti sunt, în marea lor majoritate, buni administratori şi buni conducători pe plan militar şi financiar (Leon al III-lea (717-741) a salvat Constantinopolul de invazia arabă, la fel şi fiul său Constantin al V-lea (741-775) a câştigat multe războaie, ambii fiind iubiţi de popor datorită acestui lucru), dar au luat o poziţie religioasă greşită. La început au înălţat icoanele din biserici cât mai sus, astfel încât credincioşii să nu le mai poată atinge, iar mai târziu le-au scos definitiv din biserici. La întrebarea: putem să-L reprezentăm pe Hristos? iconoclaştii răspundeau că, dacă Îl reprezentăm pe Hristos, fie pretindem că reprezentăm natura Sa divină, deci este imposibil, fie spunem că Hristos este un om şi Îl putem picta, dar atunci nu mai este Dumnezeu.

Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce se raportează la umanitatea Sa îndumnezeită

Cum au răspuns Sfinţii Părinţi acestor argumente iconoclaste şi care sunt argumentele ortodoxe pentru cinstirea sfintelor icoane?

Răspunsul dat de Biserică acestor chestiuni se bazează pe fundamentul teologic al unirii ipostatice, şi anume că Hristos este o Singură Persoană şi, evident, Aceasta este divină, deoarece este a doua Persoană a Sfintei Treimi. Dar pentru că şi-a asumat şi natura umană, iar umanitatea Sa este totală, completă, a trăit în timpul vieţii Sale ca om desăvârşit, deci a avut şi o imagine a Sa ca orice om, atunci această imagine poate fi reprezentată. Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce este reprezentabil, ceea ce se raportează deci la umanitatea Sa. Nimeni nu pretinde că ar putea să reprezinte într-o icoană divinitatea lui Hristos, dar tot din acelaşi motiv această icoană are ceva particular, special. Răspunsul ortodox este că icoana e posibilă şi trebuie să existe; putem şi trebuie să facem în continuare icoana lui Hristos. Iisus Hristos a trăit pe pământ ca un om desăvârşit, iar posibilitatea de a face o icoană a Sa confirmă caracterul absolut al naturii Sale umane. Datorită faptului că umanitatea Sa era perfectă şi completă, imaginea Sa este, şi ea, perfectă. Vechiul Testament interzicea orice imagine a lui Dumnezeu şi orice interpretare a lui Dumnezeu, dar o făcea tocmai ca urmare a faptului că în această perioadă Dumnezeu era invizibil, era epoca dinainte de venirea lui Hristos. De fapt, Întruparea nu este doar cuvântul-cheie, ci este şi evenimentul care schimbă tot. Întruparea Cu-vântului este cea care permite existenţa icoanelor. Vedem că toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii din perioada iconoclasmului, Sfântul Ioan Damaschin, patriarhul Nichifor, Sfântul Teodor Studitul, îşi sprijină toată argumentaţia şi gândirea lor pe Întrupare. Este această Întrupare adevărată? Nu întrebăm dacă evenimentul este adevărat, căci acest lucru este recunoscut de toată lumea, ci în sensul că: recunoaştem că din Fecioara Maria s-a născut un om ca şi noi? Revenim asupra a ceea ce spuneam şi la început, că erezia iconoclastă este o erezie hristologică care vine în continuarea altor erezii hristologice. Biserica universală a stabilit, odată pentru totdeauna, adevărul de credinţă: la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon sunt recunoscute două naturi în Persoana lui Iisus Hristos, cea divină şi cea umană, şi raportul care există între ele. Apoi, în anul 553, în timpul împăratului Iustinian, la Sinodul al V-lea Ecumenic, Sfinţii Părinţi, încercând să reexplice Calcedonul, pun accentul pe unirea ipostatică. Acest lucru este foarte important, căci va da cuvântul-cheie pentru epoca iconoclastă. Odată cu Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680-681, avem erezia monotelistă, care spunea că Hristos a avut o singură voinţă, cea divină. Biserica a legat problema voinţei de cea a naturii, deci, odată ce Hristos are două naturi, are şi două voinţe. Astfel, a fost din nou afirmată umanitatea lui Hristos. Dar îndoiala care persista la oameni era că este greu de recunoscut că Hristos este un om desăvârşit, întreg, aşa cum şi noi suntem, chiar se mergea şi mai departe: este îndoiala recunoaşterii trupului Său. Hristos a avut cu adevărat un corp omenesc aşa cum şi noi avem?!; în timpul iconoclasmului se dă răspunsul acestei întrebări: da, natura umană a lui Hristos este totală, inclusiv trupul Său. De aici, concluzia că o imagine a Sa este posibilă.

Aţi menţionat mai sus că una dintre cauzele iconoclasmului este şi faptul că încă nu era clar stabilit sensul termenului „a venera“. Care este sensul acestui termen şi care este sensul dat lui de Biserică?

În 787 are loc al VII-lea Sinod Ecumenic, la care Ortodoxia răspunde şi acestei chestiuni strâns legate de cea a icoanelor, zicând că trebuie mai întâi făcută distincţia între cei doi termeni: adorare, care poate fi adresat doar lui Dumnezeu şi venerare, care poate fi adresat tuturor sfinţilor şi icoanelor, pentru că icoana reprezintă pe/şi trimite la Dumnezeu. Chestiunea adorării şi a venerării a fost stabilită fiindcă este evident că, de fiecare dată când venerăm o icoană a lui Hristos sau a oricărui sfânt sau eveniment sfânt reprezentat pe ea, de fapt noi ne exprimăm prin aceasta adorarea noastră către Dumnezeu. Doar în acest fel putem considera venerarea icoanelor, nefiind vorba de nici un fel de idolatrie. În creştinismul primelor secole, imaginile erau respinse tocmai din acest motiv, pentru că nu se voia nici un raport cu idolii, cu statuile păgâne, iar apoi imaginile revin în creştinism, dar având un sens totalmente diferit.

De fiecare dată când intră în biserică, fiecare creştin ortodox trebuie să se gândească la acest lucru: suntem norocoşi să avem dezvoltată o teologie a icoanei pe care Sfinţii Părinţi au îmbogăţit-o şi că trăim în Tradiţia noastră eclesiologică şi liturgică într-o manieră foarte puternică. Asta, în raport cu Occidenul, care nu a acceptat niciodată această dogmă, chiar dacă a acceptat Sinodul al VII-lea Ecumenic. Orice creştin care intră în biserică şi face semnul sfintei cruci şi cinsteşte o icoană trebuie să ştie că în acest moment el îşi arată adoraţia sa faţă Dumnezeu, Dumnezeu devenit om.

Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că răspunsul stă în Întrupare.

Aţi vorbit despre icoana lui Hristos şi de fundamentul teologic al reprezentării ei ca fiind Întruparea. Dar, de-a lungul istoriei au apărut şi icoane ale lui Dumnezeu - Tatăl şi Dumnezeu-Sfântul Duh. Este posibilă o astfel de reprezentare sau nu?

Răspunsul teologic este unul singur: Nu, nu este posibilă o astfel de reprezentare. Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că, aşa cum am zis, răspunsul stă în Întrupare. Fără Întrupare nu există această posibilitate. Este adevărat ca întâlnim adeseori aceste feluri de icoane, fie cu Dumnezeu-Tatăl sub forma unui bătrân înţelept, fie a Sfântului Duh, mai ales în Bisericile tardive, imagini care au apărut sub influenţă occidentală. Ele provin din Rusia lui Petru cel Mare, foarte influenţată de Occident în special în secolul al XIX-lea. Trebuie să înţelegem că persoanele care le-au făcut nu cunoşteau acest aspect, nu le-au făcut expres, dar trebuie să ştim că este o eroare majoră. Nici Sfântul Duh nu S-a întrupat niciodată. Porumbelul este un simbol şi este legat de un eveniment: Botezul lui Hristos, atunci când Scripturile ne spun că Sfântul Duh a coborât asupra lui Hristos în formă de porumbel, dar acest lucru nu vrea să spună că Sfântul Duh S-a întrupat într-un porumbel. Iar, mai apoi, la Cincizecime a luat formă de limbi de foc. Câteodată vedem în icoane reprezentarea Sfântului Duh sub aceste două forme de porumbel şi de limbi de foc. În tradiţia iconografică întâlnim des doar o rază pentru a arăta prezenţa Sfântului Duh. Răspunsul este foarte clar: nu trebuie inovat în acest sens, iconografii care fac asta o fac pentru că vor să decoreze mai bine icoanele, dar un lucru trebuie să fie clar: nu putem să facem aşa ceva, pentru că atunci chiar putem fi acuzaţi că vrem să reprezentăm divinitatea şi am da dreptate iconoclasmului. Din moment ce aceste Persoane divine nu S-au întrupat niciodată, dacă pretindem că Le putem reprezenta într-o icoană, atunci pretindem că reprezentăm natura lor divină, iar acest lucru nu este posibil. Repet, doar Întruparea, adică faptul că Hristos a luat trup omenesc complet, permite reprezentarea Sa sub forma unei imagini.

Întruparea este un fapt istoric. Dacă de câteva secole am făcut-o să înainteze înseamnă că nu credem în ea într-o manieră fermă, nu credem cu adevărat că este un fapt istoric şi putem atunci să o punem în orice moment al istoriei, ceea ce vrea să însemne că Dumnezeu nu a intrat cu adevărat în istorie ca om. Facem din asta ceva filosofic, o idee, ceea ce este catastrofic deoarece distruge complet şi contrazice Biserica şi Tradiţia patristică unanimă asupra acestei probleme. Deci, trebuie avută mare grijă cu icoanele şi teologia icoanelor. Sfântul Teodor Studitul spune că iconograful are o foarte mare responsabilitate atunci când pictează o icoană, pentru că devine interpretul voinţei lui Dumnezeu şi în acest moment devine un adevărat teolog. Acesta este un lucru adevărat şi trebuie ştiut că un iconograf trebuie să fie, în primul rând, un bun pictor, să cunoască tehnica picturii, iar mai apoi trebuie să aibă un adevărat suport teologic. Orice imagine creştină nu este o icoană în sens teologic şi nu de fiecare dată când reprezentăm ceva putem să ne prosternăm înainte şi să ne exprimăm în acest fel adoraţia noastră spre Dumnezeu Întrupat.

Sfinţenia este o calitate a lui Dumnezeu şi, prin participaţie, a omului

Pe lângă icoana lui Hristos în Biserică întâlnim şi practica venerării icoanelor care reprezintă sfinţi. De ce pictăm icoane ale sfinţilor şi le venerăm?

Aceasta este o problemă secundară. Evident că din moment ce este posibil să-L reprezentăm pe Hristos este posibil să reprezentăm şi umanitatea şi să ne exprimăm veneraţia fată de orice om care este sfânt. Când spunem acest lucru trebuie să clarificăm şi problema sfinţeniei, deoarece nu trebuie să uităm faptul că sfinţenia este o calitate a lui Dumnezeu, iar nu a omului. Singurul Sfânt adevărat este Dumnezeu, iar sfinţenia omului este doar o participare la această sfinţenie a lui Dumnezeu şi asta doar pentru că este permis de Dumnezeu prin har. Deci, de fiecare dată când venerăm o icoană a unui sfânt putem să ne exprimăm respectul pentru o anumită persoană, dar ceea ce facem de fapt este să adorăm pe Dumnezeu, Care permite această sfinţenie a omului. Orice om este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Potenţial, orice om este teofor (purtător de Dumnezeu), orice om este creat pentru a fi teofor pentru că aşa am fost făcuţi de Dumnezeu, iar nu pentru că sunt sfinţi oamenii sunt şi teofori. Sfinţii sunt sfinţi pentru că faptele lor, adevărata metanoia a lor, reîntoarcerea lor către Dumnezeu, i-a făcut să poată participa la sfinţenia lui Dumnezeu. Potenţial, orice om poate deveni sfânt, deci orice om poate face obiectul unei icoane. Trebuie să înţelegem neapărat că sfinţenia se dobândeşte doar prin participare. Vedem oameni care cinstesc un anumit sfânt de care sunt ataşaţi, dintr-un motiv sau altul, care sunt un fel de prieteni, de protectori pentru ei, dar câteodată se merge prea departe. Începem să facem confuzie între rolul unui sfânt şi faptul de a şti că un sfânt nu există decât pentru că a văzut în Dumnezeu sensul vieţii şi răspunsul întrebărilor sale.

Fiecare sărbătoare are un dublu suport: textul liturgic şi icoana praznicului

Începând cu marii pictori clasici şi până la fotografia modernă, lumea s-a umplut de imagini. De asemenea, există şi imagini religioase foarte realiste. Ce norme trebuie să îndeplinească o imagine pentru a fi icoană şi care sunt regulile care trebuie urmate pentru pictarea unei icoane?

E normal să existe reguli pentru că sunt anumite lucruri pe care le putem reprezenta şi altele pe care nu putem, vorbind de icoane, bineînţeles, deoarece în arta profană nu există astfel de reguli. Pentru a răspunde acestei întrebări o să recurg la un exemplu: în secolul al XIX-lea s-a vrut să se corecteze practica pictării icoanelor, maniera în care erau făcute, pentru că se gândea că metoda tradiţională bizantină aducea puţin a „nepricepere“ şi s-a vrut să se facă icoanele conform regulilor tablourilor renascentiste, adică s-a introdus în practica picturii icoanelor realismul. De exemplu, pe lângă lumină au apărut şi umbrele. Acest lucru a făcut, fără ştiinţă, ca sfinţenia icoanelor să fie pierdută. De ce?! Pentru că ceea ce vedem într-o icoană nu este poza sau fotografia cuiva, ci este adevărata imagine a acestei persoane. Adevărata imagine este lumina lui Dumnezeu, lumină care este pretutindeni. Într-un anumit fel vedem în icoană arhetipul persoanei, persoană care este despuiată, golită de corupţie şi de păcat atunci când se găseşte în lumina lui Dumnezeu. Maniera tradiţională de a face icoane este foarte profundă şi nu are nici o „nepricepere“ în ea, este o „altă artă“, ce nu are aceleaşi reguli ca pictura occidentală care a dat cu adevărat mari bogăţii istoriei artei, dar care nu vizează să reprezinte pe om în eternitatea lui Dumnezeu. O icoană ne arată o imagine a omului în timpul lui Dumnezeu, adică în veşnicie. Ea nu poate fi supusă aceloraşi reguli ca ale celorlalte imagini. În ea se găsesc anumite detalii, poate chiar mici, dar care pe plan teologic iau o proporţie monumentală, pe când în plan realist nu înseamnă nimic. Cineva care priveşte o icoană cu un ochi realist se va întreba ce se întâmplă. Ei bine, se întâmplă că aici este o interpretare teologică. O icoană bine făcută trebuie să rezume tot sensul teologic, de exemplu, al unei sărbători. Icoana Naşterii Domnului, cea a Învierii, cea a Adormirii Maicii Domnului rezumă în ele sensul teologic al acestor evenimente. Este, deci, o analiză a faptei. Aşa cum o face, de altfel, şi textul liturgic, căci în Biserică avem două suporturi care analizează şi explică fiecare sărbătoare: Sfânta Liturghie, textele liturgice regăsite în cadrul ei şi icoana sărbătorii. Nu trebuie să aducem deci inovaţii în ceea ce priveşte icoana, pentru că atunci riscăm să facem ceva care, de fapt, contrazice însăşi natura icoanei.(Interviu realizat şi adaptat din limba franceză de Gheorghe – Lucian Ducă)

Anul acesta, binecredincioşii români au bucuria de a se închina şi de a săruta un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus la Bucureşti de la Constantinopol prin iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Sfânta Cruce este semnul nostru, al creştinilor, existenţial şi fundamental, care ne aduce aminte de iubirea dăruitoare şi jertfelnică a Mântuitorului şi de Sfânta Sa Înviere. Despre semnul Sfintei Cruci, despre semnificaţia acestuia, despre asumarea ei şi despre folosul ei mântuitor a vorbit pentru ziarul „Lumina de Duminică” arhid. prof. dr. Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate ortodoxă din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă 'Andrei Şaguna' din Sibiu.

Părinte profesor, ce reprezintă pentru creştini semnul Sfintei Cruci?

Creştinii pot afirma fără nici o ezitare, fără nici o urmă de şovăire că nu există semn mai important în viaţa lor decât semnul Sfintei Cruci. Sfânta Cruce este într-un fel atotcuprinzătoare: ne întâlnim cu Sfânta Cruce la creaţie, ne întâlnim la mijlocul ei - mântuirea prin Iisus Hristos şi ne întâlnim şi la sfârşitul istoriei, ca o cheie de deschidere a Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Aşadar, Crucea este într-un fel cheia vieţii creştine, cheia existenţei întregii lumii, a întregului cosmos, a istoriei, a omului. Crucea este semnul nostru existenţial şi fundamental. De altfel, acest semn îl vedem reprezentat şi în iconografie, de pildă, în acea faimoasă scenă a Judecăţii de Apoi de la Voroneţ, unde Sfântul Petru deschide Poarta Raiului, poartă pe care este pictată crucea. Totul se deschide şi se închide aşadar prin Cruce. Semnul Sfintei Cruci are o dimensiune suprapământească, cerească, dar în acelaşi timp ea este şi un semn concret, văzut, are forma vizibilă a unui semn la care ne închinăm, pe care îl venerăm tocmai pentru că este altarul de jertfă al Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, Crucea în sensul ei concret de lemn al jertfei, al suferinţei şi al mântuirii este într-un fel cea mai apropiată de sufletele şi viaţa creştinilor. Pentru că, prin intermediul Sfintei Cruci în aspectul ei soteriologic, creştinii au descoperit şi au şi accesul la celelalte semnificaţii ale Crucii. Crucea în sensul cosmologic, prezentă în dimensiunile cosmosului, sau crucea în organizarea fiinţei umane, omul fiind o fiinţă cruciformă. Spune atât de frumos Sfântul Efrem Sirul că pasărea când vrea să zboare îşi deschide aripile în semnul crucii, că un pom când vrea să înflorească, să crească are forma crucii, deci tot ce apare structurat în cosmos, în univers are imprimat semnul crucii. Noi am ajuns să cunoaştem taina aceasta a crucii imprimată în tot ce ne înconjoară, în primul rând pentru că am înţeles paradoxul acesta fundamental care stă în descoperirea puterii lui Dumnezeu în jertfa Sfintei Cruci în care am înţeles că taina umilinţei a sângelui şi a sacrificiului lui Iisus Hristos pe cruce reprezintă începutul şi garanţia învierii noastre. Noi plecând dinspre cruce în sens mântuitor manifestat pe Golgota pe un lemn sfânt, pe care creştinii l-au cinstit şi venerat încă din secolul al IV-lea, din timpul Împăraţilor Constantin şi Elena, de atunci încoace, plecând de la acest semn, al vieţii câştigate prin moarte, creştinii au început a cunoaşte taina Sfintei Cruci imprimată în întreaga ordine şi structură a existenţei. Lucrul acesta, noi, creştinii ortodocşi, îl simţim în cultul ortodox care celebrează toate aceste multiple dimensiuni ale crucii. Să nu luăm crucea doar într-un sens cosmogonic sau cosmologic, cum de altfel poate o întâlnim în ezoterisme sau în alte speculaţii, ci să o înţelegem în concretizarea ei mântuitoare în primul rând şi atunci întâlnirea oricărui creştin cu lemnul Sfintei Cruci este inevitabilă şi mântuitoare şi salvatoare.

Crucea ne învaţă să trăim suferinţa cu bucurie

Ce înseamnă asumarea sau luarea, purtarea crucii de fiecare dintre noi?

În tradiţie şi în tradiţia populară, în limbajul comun a pătruns cuvântul acela evanghelic spus de Mântuitorul: 'Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!', iar acest cuvânt evanghelic a devenit extrem de comun la nivelul limbii şi înţelegerii populare. Cuvântul cruce a devenit sinonim cu suferinţă, fiecare are crucea lui sau îşi are partea lui de suferinţă, dar suferinţa care este luată ca o cruce, atunci suferinţa câştigă un sens izbăvitor. Pentru că suferinţa îl şi poate distruge pe om, îl poate face să îşi piardă credinţa, speranţa şi nădejdea, să cadă în disperare, să meargă până la sinucidere, dar atunci când suferinţa este înţeleasă ca o cruce în spatele crucii se află întotdeauna lumina învierii şi a vieţii care se câştigă prin suferinţă şi prin acceptarea dăruirii de sine. Atunci, înţelegerea suferinţei ca o cruce poate să transfigureze, să dea un sens şi un rost acestor nenumărate suferinţi de care este plină existenţa umană. Existenţa umană nu este făcută numai din bucurii, există şi dureri, nu este făcută numai din plăceri, există şi multă suferinţă în viaţă şi atunci crucea ne arată felul în care ne putem raporta la suferinţă fără ca suferinţa să ne distrugă şi să ne anuleze într-un sens desăvârşit şi, dimpotrivă, ne ajută să ne ridicăm, crucea este şi un semn vertical care ne arată că suferinţa nu ne anulează şi ne înnobilează, ne ridică şi ne transfigurează. Sfinţii Părinţi ne spun întotdeauna că omul are două variante: sau îşi asumă necazurile şi suferinţele de bunăvoie, sau, dacă nu le asumă de bunăvoie, le asumă de nevoie. De pildă, spun Părinţii că monahii iau asupra lor crucea şi suferinţele de bunăvoie şi se mântuiesc prin asumarea lor de bunăvoie, dar spun că şi cei din lume care nu le-ar dori se mântuiesc prin răbdare, suportându-le cu îngăduinţă, cu credinţă şi nădejde, cu demnitate necazurile. Nimeni nu scapă în ultimă instanţă de suferinţă, importantă este atitudinea lăuntrică prin care ea este asumată.

Crucea - imaginea puterii distrugătoare a păcatului, topită în faţa iubirii mai mari decât moartea

Paradoxul crucii constă în faptul că la picioarele ei s-au întâlnit răutatea oamenilor, ura şi păcatul lor cu dragostea şi puterea lui Dumnezeu.

Da, e spus foarte frumos şi bine. Tocmai acesta este semnul de contradicţie, paradoxul pe care îl are sfânta cruce, pentru că în ea, crucea Mântuitorului sau crucea martirilor, a celor care au mărturisit dreapta credinţă se văd simultan aceste două dimensiuni: vedem pe de o parte răutatea, cruzimea şi ticăloşia oamenilor căzuţi în păcat şi care îşi etalează violenţa şi setea de răzbunare şi de invidie în chinuirea semenilor lor. Crucea reprezintă din acest sens o exacerbare şi o etalare a răutăţii şi a răutăţii oamenilor. Era semnul unui supliciu cumplit, dar în acelaşi timp pe cruce vedem că Fiul lui Dumnezeu converteşte această ură şi această violenţă într-un gest de iubire şi de îmbrăţişare dumnezeiască. Aşa cum spun de altfel şi cântările bisericeşti, nu soldaţii romani au fost cei care i-au întins Mântuitorului mâinile pe cruce, ci Mântuitorul Însuşi îşi deschide braţele într-un semn de ultimă îmbrăţişare, de iubire dusă până la moarte din dragoste faţă de Dumnezeu Tatăl şi apoi din dragoste faţă de toţi oamenii - fiii Lui. Deci, Crucea este imaginea simultană, suprapusă într-un fel, a păcatului omenesc, este o etalare a puterii distrugătoare a păcatului, dar care se topeşte în faţa iubirii mai mari decât moartea, cum spune Cântarea cântărilor, care a fost iubirea lui Dumnezeu Tatăl manifestată în Iisus Hristos faţă de noi toţi. Această îmbrăţişare a Mântuitorului pe cruce e mai mare decât cruzimea şi ticăloşia oamenilor. Aşa se face că noi, creştinii, nu ne închinăm la un semn al răutăţii noastre, într-un fel ea ne aduce aminte continuu că noi suntem cei care L-am respins pe Mântuitorul, şi ori de câte ori greşim Îl condamnăm pe Mântuitorul la moarte, dar că răutatea şi păcatul nostru sunt tot timpul mult mai mici şi înghiţite de iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Aşadar, noi ne închinăm semnului Sfintei Cruci ca având acea putere, acea iubire de a ierta, de a vindeca, de a tămădui orice fel de păcat, inclusiv păcatul crimei.

Prin Cruce învingem frica de moarte

Într-una din stihirile de la Laude ale Utreniei se spune: 'Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei...' De ce se tem diavolii de cruce?

Troparul ne aduce aminte de semnul crucii ca fiind un semn de trimf al lui Dumnezeu care se face asupra păcatului şi asupra demonilor. Jertfa lui Iisus Hristos, iubirea Lui faţă de noi manifestată în cruce reprezintă uzurparea demonilor asupra lumii. Ei se văd neputincioşi în faţa lui Iisus Hristos pe care au încercat să Îl ispitească imediat după Botez, după cele patruzeci de zile de post, ispitindu-l cu plăcerile lumeşti, dar fără izbândă, iar apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că cel rău se apropie din nou de Mântuitorul după perioada celor trei ani de activitate şi, încercând să Îl ispitească prin frică, prin ispitele durerii, ale suferinţei, văzând că Mântuitorul e mai tare decât durerea, nu Îl blestemă pe Dumnezeu Tatăl, nu îi blestemă pe cei care îl execută cum făcea unul dintre criminalii răstigniţi, ci îşi manifestă iubirea faţă de toţi aceia care I-au făcut rău. Crucea reprezintă aşadar acea deposedare a puterii celui rău care vede că nici prin frică nu reuşeşte să-L abată pe Hristos de iubirea faţă Dumnezeu şi faţă de oameni. În acest sens, crucea reprezintă dezarmarea ultimă a diavolilor, a dispărut ultimul resort al lor, aşa cum spune şi Epistola către Evrei şi un Apostol de la Maslu 'că frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa', astfel că Mântuitorul pe cruce învinge tocmai frica asta de moarte care este ultimul resort prin care diavolul reuşeşte să ţină în ghearele lui o întreagă umanitate. De aceea, Mântuitorul e mai presus de moarte, este biruitorul morţii, al iadului, dar şi al stăpânitorului acestuia care este diavolul.

Dăruirea naşte viaţă şi viaţă fără sfârşit

De ce în Ortodoxie Crucea este nedespărţită de Înviere?

Cultul nostru mărturiseşte această legătură dintre Cruce şi Înviere. De pildă, la fiecare Utrenie duminicală, după ce se citeşte Evanghelia Învierii şi este scoasă în mijlocul credincioşilor spre închinare se cântă acel minunat imn 'Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfânta Ta Înviere o lăudăm şi o mărim'. Aceasta arată că tradiţia ortodoxă a fost de la început fermă în asocierea celor două dimensiuni: că nu există, pentru Hristos şi pentru cei care cred, cruce fără înviere, că nu există suferinţă fără fericire sau că nu există moarte fără viaţă. Deci crucea exprimă acest paradox şi vrea într-un fel să ni-l comunice nouă tuturor, ea reprezintă răsturnarea ispitirii adamice. Adam a crezut că poate să trăiască fără Dumnezeu şi în loc de viaţă a câştigat cunoştinţa binelui şi a răului şi moartea. Mântuitorul nu caută moartea cu orice preţ, moare, dar moartea şi suferinţa Lui nasc viaţa. Creştinismul reprezintă întâlnirea cu sacrificiul, cu dăruirea care naşte viaţă şi viaţă fără sfârşit şi deschide Împărăţia luminii celei neînserate. Crucea este cheia Împărăţiei. Este destul să ne uităm, nu numai la această cântare de la Utrenie, dar şi la toate cântările Octoihului, de la Vecernia de sâmbătă seara, stihirile sunt ale Crucii şi Învierii sau la Utrenie canoanele sunt ale Crucii şi Învierii. Imnografia încă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea când s-au fixat aceste minunate cântări arată că tradiţia ortodoxă era foarte conştientă de solidaritatea acestor două: că nu există Cruce fără Înviere, dar nici Înviere fără Cruce. Aceasta explică într-un fel şi caracterul spiritualităţii ortodoxe, care este în acelaşi timp o spiritualitate ascetică, a acceptării suferinţei, dar şi o spiritualitate a bucuriei, a încrederii în biruinţa lui Dumnezeu, a vieţii asupra morţii. Teologia ortodoxă prin părintele Dumitru Stăniloae şi apoi prin ucenicul său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încearcă să îl aducă şi să îl pună aproape de inimile şi minţile teologilor, ale preoţilor şi ale credincioşilor. Este acel lucru pe care, aşa cum spunea Preafericitul Părinte, îl mărturisim în Săptămâna Luminată, şi îl mărturisim şi vizual, îl mărturiseşte Biserica atunci când episcopul sau preotul iese la cădire sau la binecuvântarea finală ţinând în mână alături de cruce şi lumina Învierii. Nu există cruce fără lumină şi nici lumină fără cruce, pentru că lumina lui Hristos tâşneşte din cruce, sunt razele care ies din iubirea jertfitoare a Mântuitorului Hristos.

Crucea este atotprezentă în istoria poporului român

Există un specific al trăirii crucii în neamul nostru?

Este limpede că pentru creştinii români, pentru noi ca popor format încă din etnogeneza lui sub semnul evanghelic, de origine apostolică, andreiană, un popor care a ştiut să se sacrifice pentru credinţă, luptând pentru credinţa ortodoxă vreme de secole de-a rândul, crucea a avut o mare importanţă, şi-au asumat semnul crucii până la capăt. Semnul crucii este prezent în arta populară românească, românii ortodocşi au vrut să vadă crucea la intersecţia drumurilor, să sfinţească cu el natura, ogorul, câmpul, propriul lor trup prin purtarea la gâtul lor a crucii primite la Botez, sculptată în lemn în tot ce îi înconjoară. Pe lângă toate acestea, creştinii români au dorit să trăiască crucea şi în sens martiric, luptând şi murind efectiv cu zecile şi cu sutele de mii în luptă pentru apărarea crucii. Românii nu au fost un popor cruciat, nu au organizat expediţii aşa cum au organizat cavalerii occidentali pentru eliberarea Ierusalimului şi a locurilor, dar au ştiut să apere Sfânta Cruce poate cu mult mai multă suferinţă, mai multe dureri şi jertfe în cursul istoriei lor. Practic, toată istoria României de aproape 2.000 de ani se confundă cu apărarea Sfintei Cruci, dar este şi o istorie făcută din suferinţe, o istorie care s-a desfăşurat sub semnul crucii, să ne gândim la Sfinţii Brâncoveni sau la Sfântul Ştefan cel Mare, care au ştiut să marcheze teritoriul românesc cu cruci care se află pe biserici şi mănăstiri. Deci poporul român este un popor creştin şi un popor al crucii. Crucea este atotprezentă în istoria poporului român, a artei, a culturii româneşti şi a fost aşa cel puţin până la apariţia comunismului. Să sperăm că şi acum, în această perioadă, crucea îşi va păstra sensul ei de reper spiritual şi duhovnicesc pentru existenţa credincioşilor în general, dar şi a poporului român care s-a definit tocmai prin asumarea crucii până la capăt, de la ţăran până la oştean, şi de la monah şi preot până la omul de rând, şi după suferinţe românii au avut parte şi de bucurii, de învieri.

Mai sunt acum şi câteva ţări care mai au crucea pe steag, pe stindarduri, dar în imn cred că suntem singurii care iată păstrează în acest minunat imn al lui Andrei Mureşanu 'preoţi cu crucea-n frunte!'. De altfel, ne putem şi întreba, fără credinţa în puterea Sfintei Cruci transfiguratoare şi mântuitoare cum ar fi acceptat zeci de mii de soldaţi şi de ţărani să moară pentru credinţă fără să clipească. Trebuie să recunoaştem că forţa crucii se manifestă mai ales în încercări, mai puţin în perioadele de prosperitate care creează iluzia unei satisfaceri sau a unei bunăstări, care de obicei disociază bucuria de suferinţă. Atunci când creştinii sunt încercaţi de necazuri, de suferinţe, de boli îşi aduc aminte de puterea Sfintei Cruci şi uită acum în această perioadă că de fapt adevărata viaţă nu vine din prosperitatea mall-urilor sau a consumului, ci ţâşneşte din puterea dăruirii, nu din puterea consumului, ci din puterea dăruirii.

Anul acesta, prin bunăvoinţa şi iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, credincioşii români au ocazia şi bucuria de a se închina Sfintei Cruci. Cum vedeţi această binecuvântare asupra noastră şi care este folosul în drumul nostru spre mântuire a Sfintei Cruci?

Este un gest extraordinar acesta pe care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împreună cu Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu îl fac acum, în acest an aniversar al Autocefaliei bisericeşti, aducând un fragment din lemnul Sfintei Cruci în mijlocul poporului român pentru a ne aduce aminte că Biserica noastră, poporul român a fost un popor plămădit, organizat şi structurat în jurul creştinismului, în mijlocul căruia se află taina Sfintei Cruci şi a Învierii Domnului. Este un privilegiu aşadar să fim aproape de acest lemn sfânt pe care iată ierarhi de frunte ai Bisericii noastre ni-l pun spre închinare şi venerare. Noi trebuie astfel să facem ca prin Cruce creştinismul să fie resursă şi pentru prezentul societăţii noastre, dar să deschidă şi spre viitorul lumii de mâine. Pentru că noi nu ne închinăm la lemnul Sfintei Cruci doar ca la un martor tăcut al evenimentului dramatic petrecut acum aproape 2.000 de ani pe Golgota, pentru că semnul Sfintei Cruci are o putere nu numai în trecut, ci şi în prezent şi în viitor. Acest gest aşadar doreşte să ne facă să luăm în serios creştinismul şi Sfânta Cruce. Trebuie să fim recunoscători şi mulţumitori acestor doi mari ierarhi care iată în acest moment îşi manifestă comuniunea panortodoxă şi că în mijlocul acestei comuniuni de origine apostolică stă semnul Sfintei Cruci

---

NOTE
1 Petru C. Baciu, „Răstignire ascunsa” Ed. Cit. p. 262
2 ibidem, p. 262
3 Petru C. Baciu, op. Cit., pg 356; Ion Cârja, op. cit., p. 427.
4 Petru C. Baciu, „Cine?”, „Poezii din inchisori”, Ed. Buna Vestire, Bucuresti, 2002 p. 36
5 Petru C. Baciu, „Rastigniri ascunse” Ed. Cit, pg. 356
6 Mihai Radulescu, Irineu Slatineanul „Preoti in catuse”, Ed. Cit pg. 91
7 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit pg. 76
8 Preot N. Grebenea, op. cit. pg. 238
9 Gheorghe Vasilescu, „Benedict Ghiuş, duhovnicul inimii”, ed. Cit. p. 9
10 Radu Mihailescu, „Rugul aprins”, ed. Cit. p. 55
11 Ion Cârja, „Canalul mortii”, ed. Cit. p. 119
12 Ioan Ianolide, op. cit. p. 277
13 Mihai Radulescu, op. cit. p 56.
14 Gheorghe Stanescu „Jurnal de prigoana” ed. cit. p. 172
15 Adrian Aluigheorghe „Cu Părintele Justin Pârvu despre moarte jertfă şi iubire” ed. cit. p. 31
16 ibidem op. cit. p. 32-33
17 Grigore Caraza, op. cit. p. 316, 318
18 Virgil Maxim, op. cit. p. 107
19 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325
20 Dan Lucinescu, „Jertfa” ed. cit. p. 75
21 Petru C. Baciu, „Răstigniri ascunse” ed. cit. p. 257
22 Ioan Ianolide, op. cit. p. 325
23 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 200-201
24 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului” ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, pg. 7
25 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 36
26 Grigore Caraza „Aiud însângerat”, ed. cit. p. 52-53
27 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75
28 Dan Lucinescu, „Jertfa”, ed. cit. pg. 75
29 Vasile Manea, „Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste” ed. Patmos, 2002
30 Petru C. Baciu „Răstigniri ascunse” ed. cit. pg. 257
31 ibidem pg. 465
32 D. Baciu, „Piteşti”, ed. cit. pg. 93, 96
33 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor” ed. cit. pg. 233-234
34 Preot Ilarion V. Felea, „Spre Tabor”, ed. cit., 2007, pg. 10
35 Preot Ioan Bărdaş, „Calvarul Aiudului”, ed. cit. p. 74-75
36 Mihai Rădulescu, op. cit. pg. 58
37 Constantin Hrehor, op. cit. p. 235
38 ibidem pg. 235
39 Constantin Hrehor, „Muntele mărturisitor”, ed. cit., pg 236
40 N. Mărgineanu, „Amfitreate şi închisori”, ed. cit., pg. 145
41 Mihai Rădulescu, „Rugul aprins”, ed. cit., pg 43
42 ibidem, pg. 68-69
43 Adrian Aluigheorghe, „Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate”, Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2007, pg 56
44 Ioan Ianolide, op. cit., p. 67
45 Nae Tudorică, „Mărturisiri în duhul adevărului”, ed. cit., pg. 200-201
46 Adrian Aluigheorghe, op. cit., p. 74
47 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg.62
48 Ion Cârja, „Canalul morţii”, ed. cit., pg. 206
49 Gheorghe Stănescu, „Jurnal de prigoană”, ed. cit., pg. 166
50 ibidem, pg. 84
51 Preot Liviu Brânzaş, „Raza din Catacombă”, ed. cit., pg.98
52 Nicole Valery-Grossu, op. cit., pg. 124
53 ibidem, pg. 132
54 Nicole Valery-Grossu, „Binecuvantata fii inchisoare”, ed. cit., pg. 142
55 „Patericul egiptean”, Alba Iulia, 1990, pg.187
56 Preot N. Grebenea „Amintiri din întuneric”, ed. cit., pg. 91, 394
57 Revista „Rost”, art. „Radu Gyr, poetul temniţei comuniste”, an. II, nr. 14-15, 2004, pg. 44
58 Sfântul Atanasie cel Mare, „Despre întruparea Cuvântului”, pg 123, apud. Preot Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, ed. cit., pg. 225

Sunt mulți oameni care se roagă lui Dumnezeu în diverse situații. Unii se roagă frecvent și au o pravilă de rugăciune, alții sporadic deoarece nu au reușit să-și pună o rânduială în viața lor, alții se roagă doar când au probleme sau au nevoie de ceva anume și-și amintesc că Dumnezeu este Vistierul Bunătăților și este darnic sau are puterea de a împlini rugăciunea. Și unii și alții însă trebuie să știe să se pună în fața lui Dumnezeu, să conștientizeze că în timpul rugăciunii Dumnezeu este prezent, este de față real și viu, chiar „palpabil”. Avem nevoie înainte de toate să conștientizăm cu sinceritate „CINE SUNTEM?”, „CE SUNTEM?”, în relația cu EL. Sfinții Părinți spun că „cea mai bună faptă bună” pe care o putem face este să devenim împlinitori ai poruncilor, să devenim bine plăcuți lui Dumnezeu și apoi toate ni se vor împlini – dacă sunt după voia Lui. Adesea facem niște cereri aidoma cerșetorilor năimiți, fără smerenie, fără umilință, chiar fără respect. Am putea să ne întrebăm întâi de toate cum se roagă Dumnezeu de noi să ne schimbăm viața și nu-L auzim cu nici-un chip iar când noi o facem, ne dorim să fim auziți imediat. Avem nevoie să înțelegem cine este surdul noi sau Dumnezeu. Sfântul Ignatie Briancianinov în lucrarea Fărâmiturile Ospățului ne învață cum să ne așezăm la ceasul rugăciunii și să înțelegem taina din timpul rugăciunii:

PREGĂTIREA PENTRU RUGĂCIUNE!

Pentru a ne pregăti, trebuie să începem cu înlăturarea oricărei judecăţi asupra semenului nostru şi a oricărei supărări. Această pregătire ne-a poruncit-o Domnul însuşi: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11, 25 – 26).

Urmarea pregătirii constă, datorită credinţei noastre, în supunerea şi încredinţarea totală voii sfinte a lui Dumnezeu, în înlăturarea îngrijorărilor.

Trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie, atitudine care naşte pocăinţa şi smerenia duhului. Singurul sacrificiu pe care Dumnezeu îl primeşte de la firea omenească căzută este pocăinţa în duh. “Că de ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat”, zice Proorocul lui Dumnezeu, în numele tuturor oamenilor căzuţi şi care rămân în starea de cădere; nu numai că o oarecare jertfa parţială, a trupului sau a sufletului, nu te face plăcut lui Dumnezeu, ci chiar “arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17-l8).

Sfântul Isaac Sirul ne relatează următoarea maximă spusă de un alt Sfânt Părinte: “Dacă cineva nu se recunoaşte de păcătos, rugăciunea lui nu este primită de Dumnezeu”.

Stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu celui nevăzut ca şi cum l-ai vedea, şi cu siguranţă că El te va vedea şi te va privi atent.

Stai în faţa lui Dumnezeu celui nevăzut cum stă un criminal în faţa unui judecător sever şi imparţial, convins de nenumăratele lui greşeli şi condamnat la moarte. Este bine aşa: tu stai în faţa Stăpânului tău suveran şi în faţa Judecătorului tău; stai în faţa Judecătorului în ochii căruia “nimeni din cei vii nu-i drept” (Ps. 142,2), care biruieşte întotdeauna când judecă (ps. 50, 5), dar care nu condamnă pe nimeni până când, în nespusa Lui iubire de oameni, îl iartă pe om de păcate şi “nu intră la judecată cu robul Său” (Ps. 142, 2). încercând frica lui Dumnezeu şi percepând, sub efectul acestei frici, prezenţa Sa în timpul rugăciunii, vei vedea fără să vezi, duhovniceşte, pe Cel nevăzut, şi vei înţelege că rugăciunea este starea în faţa nemitarnicului tribunal al lui Dumnezeu.

Stai în timpul rugăciunii cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, drept pe picioarele tale şi neclintit.

Susţine-ţi rugăciunea prin strângerea inimii, prin suspine izvorâte din profunzimea sufletului şi prin belşug de lacrimi, în timp ce te rogi o atitudine exterioară cuviincioasă este esenţială, şi-i ajută îndeosebi pe cei ce sunt angajaţi în nevoinţa rugăciunii, mai ales pe începătorii a căror dispoziţie sufletească se confruntă în mare măsură cu atitudinea trupului.

† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † — SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

sursa: catehetica.ro

Omul este o compoziţie muzicală, un imn minunat scris ca activitate creativă puternică. – Sf. Grigorie de Nyssa (PG 44, 441 B),

În gândirea Sfântului Grigorie, omul nu este numai un cântăreţ, ci şi un cântec. Noi nu suntem numai cântec, ci suntem cântecul lui Dumnezeu. Într-adevăr, în temele Sfinţilor Părinţii, întreaga creaţie este cântecul lui Dumnezeu, rostit (sau interpretat) în existenţă. “Să fie lumină,” este mai mult decât vocea de comandă: este rostirea unei expresii care setează universul ca existenţă. Dumnezeu cântă. Toată creaţia cântă. Cântecul de laudă care rezultă din creaţie este oferit lui Dumnezeu, Autorul tuturor lucrurilor. Este, de asemenea, sunetul creaţiei însăşi, o revelaţie a adevărului fiinţei sale. Muzica nu este de divertisment: cântată corect, acesta este chiar inima creaţiei.

În viziunea lui Isaia, (capitolul 6) îngerii se cheamă unul pe altul prin cântec: “Sfânt, sfânt, sfânt eşti Doamne, Dumnezeul oştirilor…” Cântecul unuia cheamă mai departe cântecul din alte patru părţi. Închinarea este oferirea întregii noastre fiinţe, chemând mai departe cântecul a toată făptura, în uniune cu cântecul pe care Dumnezeu Însuşi îl cântă.

Pentru a te înţelege pe sine ca şi cântec a lui Dumnezeu, o frază din cadrul imnului Său de creaţie, afirmă atât unicititatea noastră cât şi unirea noatră cu întregul. Rugăciunea noastră, închinarea noastră, viaţa noastră, sunt o ofertă de cântec pe care Însuşi Dumnezeu a suflat–o.

 Obiceiurile noastră de gândire ne oferă moduri în care ne concepem. Mi se pare demn de reamrcat faptul că acest concept modern al nostru privind existenţa umană a minimalizat rolul muzicii. Muzica este ceva ce noi facem, o industrie prin care facem bani. Este un instrument de glorificare a eului nostru. Muzica este distorsionată.

 În acelaşi timp cultura noastră a făcut muzică într–o industrie financiară vastă, oamenii au devenit mai puţin muzicali. Abilitatea de a cânta la un instrument (altul decât chitara) a scăzut profund. Programele de muzică din şcoli sunt considerate prea scumpe pentru a fi finanţate. Numărul tinerilor fără pregătire formală sau experienţă în domeniul muzicii continuă să crească. Oamenii rar mai cântă împreună (cândva un obicei universal înainte de modernitate) excepţie făcând mediile cele mai structurate. Muzica “folk” (muzica oamenilor) dispare rapid (aceste lucruri sunt probabil mai adevărate înAmericadecât în Europa).

 Nu aş prezice niciodată dispariţia muzicii – pentru că oamenii sunt un cântec şi cântecul nu dipare. Dar să trăieşti într–un mod care este înstrăinat de noi înşine ca şi cântec al Domnului înseamnă să trăieşti cu un gol existenţial. Dacă un om este cântăreţ, atunci trebuie să cânte – şi trebuie să–i cânte lui Dumnezeu.

Athos, 28 iulie/ 10 August 1934

Preaiubite, intru Hristos parintele meu si frate, parinte Dimitrie, Blagosloveste!

Unui om ce se afla intr-o atat de grea incercare cum ti-a fost dat sa rabzi in vremea de acum iti este foarte greu sa-i scrii – mai ales mie, din pricina relatiilor dintre noi, mai bine zis pentru ca toate nereusitele si durerile ce ti s-au intamplat sant din vina mea. Si daca ai putea avea incredere in ceea ce vreau sa-ti spun acum, ar fi inca cu putinta o deplina indreptare a lucrurilor, o deplina biruinta. Insa cum as putea astepta o astfel de incredere din partea matale acum, dupa toate cate ti s-au intamplat?

Ba chiar ma uimesc de marinimia si barbatia matale, ca pana la urma nu te-ai smintit. Dar daca totusi vom vorbi, nu ca prunci, ci ca cei ce macar trupeste si-au atins varsta deplina, m-am hotarat sa-ti spun ceea ce gandesc cu adevarat, nu mincinos, nu pentru a mangaia prin cuvant.

Crestinul niciodata nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevarata dragoste pentru om, de nu va trai foarte multe si grele dureri. Harul vine numai in sufletul care a suferit pana la capat. Situatia tragica in care te afli acum nu imi este necunoscuta. Eu insumi pana astazi imi amintesc de acea lupta, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrajmasul in lume, mai ales la Paris. In parte iti voi povesti.

Se intampla ca ma intorceam de la biserica acasa si simteam o dorinta atat de mare sa ma duc sa vad pe vreun cunoscut, sa vorbim, sa ne distram, incat parca nu aveam putere sa ma intorc acasa si sa raman acolo singur. Dar totusi, intr-o extrema incordare a vointei, ajungeam la mine in odaie si aproape cadeam la pamant in neputinta, din pricina zbuciumului si a uratului, gata sa zgarii pamantul cu unghiile, gata sa plang din durerea inimii, si chiar plangeam. Si numai rugaciunea ma ridica si reaseza pacea in inima. Dar o pace pe care inainte nici nu mi-as fi putut-o inchipui cu putinta, care pana atunci nici nu venise in inima mea. Au fost multe alte imprejurari. Veneam acasa de pe undeva. Vreau sa intru intr-un Café, dar ma lupt cu dorinta. Si ce crezi? Dintr-o data, intr-un chip de neinteles mie insumi, ma simt ca si cum mi-am pierdut vointa si, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevazut il trage catre vreun Café oarecare. Devenea infricosator. Numai Domnul stie, ba si cei ce au suferit astfel de ispite, de cata durere, de cata truda de neinchipuit era nevoie ca sa biruiesc aceste dorinte dobitocesti. Sau, imi amintesc, ma atragea cu atata putere undeva, la vreu cinematograf, sau mai stiu eu pe unde, in astfel de locuri catre care in realitate eu niciodata nu trageam. Dar in schimb, ajungand acasa, daca nu cedasem, rugaciunea mi-era ca un foc.

Ceea ce-mi scrii, o inteleg atat de bine. As fi facut orisice, numai sa nu ma rog. Atunci am inteles puterea cuvantului Parintilor, ca nu este lucrare mai grea decat rugaciiunea. Dar cand omul biruieste ispita, insa prin rugaciune, rugaciunea devine atat de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevarat dureroasa, stramta, si putini sant, dupa cuvantul Domnului, care o afla.

Credinta mea adanca este ca daca mata (si este adevarat pentru tot omul) nu vei trai astfel de scarbe, de saracii, de injosiri, poate si foame, parasire desavarsita de catre toti- si de catre oameni, si chiar de catre Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, caci m-ai parasit?- niciodata nu vei cunoaste dragostea Dumnezeiasca. Inima ce nu s-a zdrobit de catre loviturile durerilor si nu s-a smerit pana in sfarsit de saracii de tot felul (si duhovnicesti, si trupesti), nu este in stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpara cu un pret deosebit de scump.

Caci vrajmasul ne lupta folosindu-se de cele mai firesti dorinte ale iubirii omenesti, sufletesti, iar uneori si ale celei pur si simplu animalice, trupesti, atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cadea la pamant si vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosardia Sa, sa ne dea a Sa Dumnezeiasca dragoste in schimb pentru cea trupeasca si omeneasca, pe care pentru El am lepadat-o. Insa rugandu-te astfel, trebuie sa te rogi numai pana cand se va stinge toata dorirea dragostei trupesti si va salaslui pace in suflet si in trup. Mai mult nu trebuie sa cauti, spre a nu cadea in ispita, in “inselare”.

Daca se poate, rabda, dragul meu. Ocaraste-ma, pe vinovatul napastelor matale, dar rabda. Oare ma crezi ca indraznesc sa-ti vorbesc astfel numai pentru ca (…) si eu am cunoscut dureri asemanatoare?

Daca vrei sa imparatesti cu Hristos, atunci biruieste patimile. Alta cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sant decat o “ispita”. Eu niciodata nu voi crede ca ceva din lumea aceasta te va putea multumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile si altele asemenea nu sant decat pentru copii, cei cu inima neintelegatoare…

Viata dupa poruncile lui Hristos este cu adevarat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel incat cel ce paseste pe ea, de nu va birui prin rugaciune greutatile ce nu fac decat sa creasca, ci se va abate de la ea si se va intoarce inapoi, el nici acolo unde se va intoarce, adica in lume (la viata dupa patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.

In razboiul trecut, cel Mare, adesea cand trimiteau vreun soldat la atac, mai- marii asezau mitraliere indaratul celui ce ataca, sau ofiterul ii urma cu doua pistoale in maini, ca tot cel ce se infricosa si se intorcea, sa fie impuscat. Astfel, situatia celor ce se aruncau in atac facea ca mantuirea si viata lor era doar inainte, daca aveau sa biruiasca pe vrajmas. Cu noi, monahii, situatia este asemanatoare. Mantuirea noastra, in toate sensurile cuvantului, este doar inainte.

Cand durerile tot crescande ale sufletului meu ajunsesera, precum parea, la culmea lor, atunci nu prin judecati abstracte, filosofice, ci printr-un simtamant al inimii viu si adanc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut ca este mai de pret decat lumea intreaga. Suferintele aduc un rod atat de maret, incat, daca am fi noi ceva mai intelegatori, nu am dori nicicum a ne “pogori de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a aratat Domnul in vis, rastignit pe Cruce, si i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, altii te iau”. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Si apoi vedenia s-a sfarsit.

Ti-as mai povesti inca ceva, dar ma tem sa nu preintampin experienta vietii tale. Una cer Domnului: sa nu te infricosezi de norii ce se aduna.

(…) Cu binecuvantarea duhovnicului, eu insumi intr-o vreme, la orice intaratare a trupului ma bateam pana la vanatai insangerate, pana cand in sfarsit durerea, patrunzand in inima, stingea si imblanzea miscarile trupului. Acum insa am parasit acel mijloc, din doua pricini: mai intai, intr-o stare dureroasa a trupului si in absenta, aici la Athos, a smintelilor si patima curveasca ataca mai putin, iar apoi acest mijloc, daca se foloseste adesea si pentru vreme indelungata, turbura tare intreg sistemul nervos. Astfel incat este cazul sa preferam singura rugaciunea. Odata aproape ca mi-am pricinuit moartea. Cu coltul unei bucati de lemn pe care o aveam in maini m-am lovit intre coaste, pe langa inima. Doua saptamani cu greu m-am miscat, bratul stang aproape imi paralizase. Imi era greu in pozitia culcat, tot greu imi era si sa respir. Dar, slava Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se involbura puternic, este aproape cu neputinta a nu recurge la acest mijloc. Si ce lucru curios: patima curveasca cumva astfel lucreaza in trup, incat cand se intareste infierbantarea ei, pana si loviturile puternice care lasa in urma lor vanatai dureroase sau urme de sange multa vreme, incat iti este si greu sa mergi, in acele clipe aproape ca nici nu se simt, incat trebuie sa te lovesti neinduplecat, de multe ori, pana sa ajunga durerea la inima spre a linisti trupul.

“Greu este cuvantul acesta”, dar ce sa-i faci? Mai bine, dupa cuvantul Cuviosului Isaac Sirul, este noua a muri in nevointa, decat, predandu-ne patimilor, sa pierdem chipul omenesc, sa ne schimbam de la Hristos.

Crestinul neaparat trebuie sa fie un nevoitor. Cu atat mai mult monahul, preotul. Urandu-te pe sineti, incepand prin a te chinui, nu numai cu infranarea de la patimi, dar si impotrivindu-te lor, adica tabarand asupra lor, si dintr-o data simti usurare: ca o lumina oarecare se iveste in suflet. Sf. Vasilie cel Mare si Ioan Scararul spun ca mai placuta este suferinta de bunavoie decat bucuria necuvantatoare fara voie.

In legatura cu felul cum traieste omul se randuiesc si imprejurarile exterioare ale vietii lui. Uneori, din pricina gresalelor sau, dimpotriva, indreptarilor noastre launtrice, si imprejurarile exterioare ale vietii se schimba spre mai rau sau spre mai bine.

Poate ca deja prea mult te-am impovarat. Iarta.

(Arhimandritul Sofronie, Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 238- 245)

***

Foto: Părintele Sofronie în 1941, anul primirii hirotoniei întru preot

Notă: 1932-46: Păr. Sofronie poartă o corespondenţă cu Pr. David Balfour, un romano-catolic ce se convertise la Ortodoxie. Aceste scrisori dezvăluie cunoştinţele Păr. Sofronie în mulţi Părinţi ai Bisericii şi îl silesc să îşi articuleze gândirea theologică, dovedind deosebirile dintre gândirea Apuseană şi cea Răsăriteană. Gândirea ulterioară a Păr. Sofronie va dezvolta aceleaşi subiecte abordate în această corespondenţă (wikipedia).