Sunt mulți oameni care se roagă lui Dumnezeu în diverse situații. Unii se roagă frecvent și au o pravilă de rugăciune, alții sporadic deoarece nu au reușit să-și pună o rânduială în viața lor, alții se roagă doar când au probleme sau au nevoie de ceva anume și-și amintesc că Dumnezeu este Vistierul Bunătăților și este darnic sau are puterea de a împlini rugăciunea. Și unii și alții însă trebuie să știe să se pună în fața lui Dumnezeu, să conștientizeze că în timpul rugăciunii Dumnezeu este prezent, este de față real și viu, chiar „palpabil”. Avem nevoie înainte de toate să conștientizăm cu sinceritate „CINE SUNTEM?”, „CE SUNTEM?”, în relația cu EL. Sfinții Părinți spun că „cea mai bună faptă bună” pe care o putem face este să devenim împlinitori ai poruncilor, să devenim bine plăcuți lui Dumnezeu și apoi toate ni se vor împlini – dacă sunt după voia Lui. Adesea facem niște cereri aidoma cerșetorilor năimiți, fără smerenie, fără umilință, chiar fără respect. Am putea să ne întrebăm întâi de toate cum se roagă Dumnezeu de noi să ne schimbăm viața și nu-L auzim cu nici-un chip iar când noi o facem, ne dorim să fim auziți imediat. Avem nevoie să înțelegem cine este surdul noi sau Dumnezeu. Sfântul Ignatie Briancianinov în lucrarea Fărâmiturile Ospățului ne învață cum să ne așezăm la ceasul rugăciunii și să înțelegem taina din timpul rugăciunii:

PREGĂTIREA PENTRU RUGĂCIUNE!

Pentru a ne pregăti, trebuie să începem cu înlăturarea oricărei judecăţi asupra semenului nostru şi a oricărei supărări. Această pregătire ne-a poruncit-o Domnul însuşi: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11, 25 – 26).

Urmarea pregătirii constă, datorită credinţei noastre, în supunerea şi încredinţarea totală voii sfinte a lui Dumnezeu, în înlăturarea îngrijorărilor.

Trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie, atitudine care naşte pocăinţa şi smerenia duhului. Singurul sacrificiu pe care Dumnezeu îl primeşte de la firea omenească căzută este pocăinţa în duh. “Că de ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat”, zice Proorocul lui Dumnezeu, în numele tuturor oamenilor căzuţi şi care rămân în starea de cădere; nu numai că o oarecare jertfa parţială, a trupului sau a sufletului, nu te face plăcut lui Dumnezeu, ci chiar “arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17-l8).

Sfântul Isaac Sirul ne relatează următoarea maximă spusă de un alt Sfânt Părinte: “Dacă cineva nu se recunoaşte de păcătos, rugăciunea lui nu este primită de Dumnezeu”.

Stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu celui nevăzut ca şi cum l-ai vedea, şi cu siguranţă că El te va vedea şi te va privi atent.

Stai în faţa lui Dumnezeu celui nevăzut cum stă un criminal în faţa unui judecător sever şi imparţial, convins de nenumăratele lui greşeli şi condamnat la moarte. Este bine aşa: tu stai în faţa Stăpânului tău suveran şi în faţa Judecătorului tău; stai în faţa Judecătorului în ochii căruia “nimeni din cei vii nu-i drept” (Ps. 142,2), care biruieşte întotdeauna când judecă (ps. 50, 5), dar care nu condamnă pe nimeni până când, în nespusa Lui iubire de oameni, îl iartă pe om de păcate şi “nu intră la judecată cu robul Său” (Ps. 142, 2). încercând frica lui Dumnezeu şi percepând, sub efectul acestei frici, prezenţa Sa în timpul rugăciunii, vei vedea fără să vezi, duhovniceşte, pe Cel nevăzut, şi vei înţelege că rugăciunea este starea în faţa nemitarnicului tribunal al lui Dumnezeu.

Stai în timpul rugăciunii cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, drept pe picioarele tale şi neclintit.

Susţine-ţi rugăciunea prin strângerea inimii, prin suspine izvorâte din profunzimea sufletului şi prin belşug de lacrimi, în timp ce te rogi o atitudine exterioară cuviincioasă este esenţială, şi-i ajută îndeosebi pe cei ce sunt angajaţi în nevoinţa rugăciunii, mai ales pe începătorii a căror dispoziţie sufletească se confruntă în mare măsură cu atitudinea trupului.

† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † — SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

sursa: catehetica.ro

Omul este o compoziţie muzicală, un imn minunat scris ca activitate creativă puternică. – Sf. Grigorie de Nyssa (PG 44, 441 B),

În gândirea Sfântului Grigorie, omul nu este numai un cântăreţ, ci şi un cântec. Noi nu suntem numai cântec, ci suntem cântecul lui Dumnezeu. Într-adevăr, în temele Sfinţilor Părinţii, întreaga creaţie este cântecul lui Dumnezeu, rostit (sau interpretat) în existenţă. “Să fie lumină,” este mai mult decât vocea de comandă: este rostirea unei expresii care setează universul ca existenţă. Dumnezeu cântă. Toată creaţia cântă. Cântecul de laudă care rezultă din creaţie este oferit lui Dumnezeu, Autorul tuturor lucrurilor. Este, de asemenea, sunetul creaţiei însăşi, o revelaţie a adevărului fiinţei sale. Muzica nu este de divertisment: cântată corect, acesta este chiar inima creaţiei.

În viziunea lui Isaia, (capitolul 6) îngerii se cheamă unul pe altul prin cântec: “Sfânt, sfânt, sfânt eşti Doamne, Dumnezeul oştirilor…” Cântecul unuia cheamă mai departe cântecul din alte patru părţi. Închinarea este oferirea întregii noastre fiinţe, chemând mai departe cântecul a toată făptura, în uniune cu cântecul pe care Dumnezeu Însuşi îl cântă.

Pentru a te înţelege pe sine ca şi cântec a lui Dumnezeu, o frază din cadrul imnului Său de creaţie, afirmă atât unicititatea noastră cât şi unirea noatră cu întregul. Rugăciunea noastră, închinarea noastră, viaţa noastră, sunt o ofertă de cântec pe care Însuşi Dumnezeu a suflat–o.

 Obiceiurile noastră de gândire ne oferă moduri în care ne concepem. Mi se pare demn de reamrcat faptul că acest concept modern al nostru privind existenţa umană a minimalizat rolul muzicii. Muzica este ceva ce noi facem, o industrie prin care facem bani. Este un instrument de glorificare a eului nostru. Muzica este distorsionată.

 În acelaşi timp cultura noastră a făcut muzică într–o industrie financiară vastă, oamenii au devenit mai puţin muzicali. Abilitatea de a cânta la un instrument (altul decât chitara) a scăzut profund. Programele de muzică din şcoli sunt considerate prea scumpe pentru a fi finanţate. Numărul tinerilor fără pregătire formală sau experienţă în domeniul muzicii continuă să crească. Oamenii rar mai cântă împreună (cândva un obicei universal înainte de modernitate) excepţie făcând mediile cele mai structurate. Muzica “folk” (muzica oamenilor) dispare rapid (aceste lucruri sunt probabil mai adevărate înAmericadecât în Europa).

 Nu aş prezice niciodată dispariţia muzicii – pentru că oamenii sunt un cântec şi cântecul nu dipare. Dar să trăieşti într–un mod care este înstrăinat de noi înşine ca şi cântec al Domnului înseamnă să trăieşti cu un gol existenţial. Dacă un om este cântăreţ, atunci trebuie să cânte – şi trebuie să–i cânte lui Dumnezeu.

Athos, 28 iulie/ 10 August 1934

Preaiubite, intru Hristos parintele meu si frate, parinte Dimitrie, Blagosloveste!

Unui om ce se afla intr-o atat de grea incercare cum ti-a fost dat sa rabzi in vremea de acum iti este foarte greu sa-i scrii – mai ales mie, din pricina relatiilor dintre noi, mai bine zis pentru ca toate nereusitele si durerile ce ti s-au intamplat sant din vina mea. Si daca ai putea avea incredere in ceea ce vreau sa-ti spun acum, ar fi inca cu putinta o deplina indreptare a lucrurilor, o deplina biruinta. Insa cum as putea astepta o astfel de incredere din partea matale acum, dupa toate cate ti s-au intamplat?

Ba chiar ma uimesc de marinimia si barbatia matale, ca pana la urma nu te-ai smintit. Dar daca totusi vom vorbi, nu ca prunci, ci ca cei ce macar trupeste si-au atins varsta deplina, m-am hotarat sa-ti spun ceea ce gandesc cu adevarat, nu mincinos, nu pentru a mangaia prin cuvant.

Crestinul niciodata nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevarata dragoste pentru om, de nu va trai foarte multe si grele dureri. Harul vine numai in sufletul care a suferit pana la capat. Situatia tragica in care te afli acum nu imi este necunoscuta. Eu insumi pana astazi imi amintesc de acea lupta, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrajmasul in lume, mai ales la Paris. In parte iti voi povesti.

Se intampla ca ma intorceam de la biserica acasa si simteam o dorinta atat de mare sa ma duc sa vad pe vreun cunoscut, sa vorbim, sa ne distram, incat parca nu aveam putere sa ma intorc acasa si sa raman acolo singur. Dar totusi, intr-o extrema incordare a vointei, ajungeam la mine in odaie si aproape cadeam la pamant in neputinta, din pricina zbuciumului si a uratului, gata sa zgarii pamantul cu unghiile, gata sa plang din durerea inimii, si chiar plangeam. Si numai rugaciunea ma ridica si reaseza pacea in inima. Dar o pace pe care inainte nici nu mi-as fi putut-o inchipui cu putinta, care pana atunci nici nu venise in inima mea. Au fost multe alte imprejurari. Veneam acasa de pe undeva. Vreau sa intru intr-un Café, dar ma lupt cu dorinta. Si ce crezi? Dintr-o data, intr-un chip de neinteles mie insumi, ma simt ca si cum mi-am pierdut vointa si, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevazut il trage catre vreun Café oarecare. Devenea infricosator. Numai Domnul stie, ba si cei ce au suferit astfel de ispite, de cata durere, de cata truda de neinchipuit era nevoie ca sa biruiesc aceste dorinte dobitocesti. Sau, imi amintesc, ma atragea cu atata putere undeva, la vreu cinematograf, sau mai stiu eu pe unde, in astfel de locuri catre care in realitate eu niciodata nu trageam. Dar in schimb, ajungand acasa, daca nu cedasem, rugaciunea mi-era ca un foc.

Ceea ce-mi scrii, o inteleg atat de bine. As fi facut orisice, numai sa nu ma rog. Atunci am inteles puterea cuvantului Parintilor, ca nu este lucrare mai grea decat rugaciiunea. Dar cand omul biruieste ispita, insa prin rugaciune, rugaciunea devine atat de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevarat dureroasa, stramta, si putini sant, dupa cuvantul Domnului, care o afla.

Credinta mea adanca este ca daca mata (si este adevarat pentru tot omul) nu vei trai astfel de scarbe, de saracii, de injosiri, poate si foame, parasire desavarsita de catre toti- si de catre oameni, si chiar de catre Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, caci m-ai parasit?- niciodata nu vei cunoaste dragostea Dumnezeiasca. Inima ce nu s-a zdrobit de catre loviturile durerilor si nu s-a smerit pana in sfarsit de saracii de tot felul (si duhovnicesti, si trupesti), nu este in stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpara cu un pret deosebit de scump.

Caci vrajmasul ne lupta folosindu-se de cele mai firesti dorinte ale iubirii omenesti, sufletesti, iar uneori si ale celei pur si simplu animalice, trupesti, atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cadea la pamant si vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosardia Sa, sa ne dea a Sa Dumnezeiasca dragoste in schimb pentru cea trupeasca si omeneasca, pe care pentru El am lepadat-o. Insa rugandu-te astfel, trebuie sa te rogi numai pana cand se va stinge toata dorirea dragostei trupesti si va salaslui pace in suflet si in trup. Mai mult nu trebuie sa cauti, spre a nu cadea in ispita, in “inselare”.

Daca se poate, rabda, dragul meu. Ocaraste-ma, pe vinovatul napastelor matale, dar rabda. Oare ma crezi ca indraznesc sa-ti vorbesc astfel numai pentru ca (…) si eu am cunoscut dureri asemanatoare?

Daca vrei sa imparatesti cu Hristos, atunci biruieste patimile. Alta cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sant decat o “ispita”. Eu niciodata nu voi crede ca ceva din lumea aceasta te va putea multumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile si altele asemenea nu sant decat pentru copii, cei cu inima neintelegatoare…

Viata dupa poruncile lui Hristos este cu adevarat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel incat cel ce paseste pe ea, de nu va birui prin rugaciune greutatile ce nu fac decat sa creasca, ci se va abate de la ea si se va intoarce inapoi, el nici acolo unde se va intoarce, adica in lume (la viata dupa patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.

In razboiul trecut, cel Mare, adesea cand trimiteau vreun soldat la atac, mai- marii asezau mitraliere indaratul celui ce ataca, sau ofiterul ii urma cu doua pistoale in maini, ca tot cel ce se infricosa si se intorcea, sa fie impuscat. Astfel, situatia celor ce se aruncau in atac facea ca mantuirea si viata lor era doar inainte, daca aveau sa biruiasca pe vrajmas. Cu noi, monahii, situatia este asemanatoare. Mantuirea noastra, in toate sensurile cuvantului, este doar inainte.

Cand durerile tot crescande ale sufletului meu ajunsesera, precum parea, la culmea lor, atunci nu prin judecati abstracte, filosofice, ci printr-un simtamant al inimii viu si adanc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut ca este mai de pret decat lumea intreaga. Suferintele aduc un rod atat de maret, incat, daca am fi noi ceva mai intelegatori, nu am dori nicicum a ne “pogori de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a aratat Domnul in vis, rastignit pe Cruce, si i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, altii te iau”. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Si apoi vedenia s-a sfarsit.

Ti-as mai povesti inca ceva, dar ma tem sa nu preintampin experienta vietii tale. Una cer Domnului: sa nu te infricosezi de norii ce se aduna.

(…) Cu binecuvantarea duhovnicului, eu insumi intr-o vreme, la orice intaratare a trupului ma bateam pana la vanatai insangerate, pana cand in sfarsit durerea, patrunzand in inima, stingea si imblanzea miscarile trupului. Acum insa am parasit acel mijloc, din doua pricini: mai intai, intr-o stare dureroasa a trupului si in absenta, aici la Athos, a smintelilor si patima curveasca ataca mai putin, iar apoi acest mijloc, daca se foloseste adesea si pentru vreme indelungata, turbura tare intreg sistemul nervos. Astfel incat este cazul sa preferam singura rugaciunea. Odata aproape ca mi-am pricinuit moartea. Cu coltul unei bucati de lemn pe care o aveam in maini m-am lovit intre coaste, pe langa inima. Doua saptamani cu greu m-am miscat, bratul stang aproape imi paralizase. Imi era greu in pozitia culcat, tot greu imi era si sa respir. Dar, slava Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se involbura puternic, este aproape cu neputinta a nu recurge la acest mijloc. Si ce lucru curios: patima curveasca cumva astfel lucreaza in trup, incat cand se intareste infierbantarea ei, pana si loviturile puternice care lasa in urma lor vanatai dureroase sau urme de sange multa vreme, incat iti este si greu sa mergi, in acele clipe aproape ca nici nu se simt, incat trebuie sa te lovesti neinduplecat, de multe ori, pana sa ajunga durerea la inima spre a linisti trupul.

“Greu este cuvantul acesta”, dar ce sa-i faci? Mai bine, dupa cuvantul Cuviosului Isaac Sirul, este noua a muri in nevointa, decat, predandu-ne patimilor, sa pierdem chipul omenesc, sa ne schimbam de la Hristos.

Crestinul neaparat trebuie sa fie un nevoitor. Cu atat mai mult monahul, preotul. Urandu-te pe sineti, incepand prin a te chinui, nu numai cu infranarea de la patimi, dar si impotrivindu-te lor, adica tabarand asupra lor, si dintr-o data simti usurare: ca o lumina oarecare se iveste in suflet. Sf. Vasilie cel Mare si Ioan Scararul spun ca mai placuta este suferinta de bunavoie decat bucuria necuvantatoare fara voie.

In legatura cu felul cum traieste omul se randuiesc si imprejurarile exterioare ale vietii lui. Uneori, din pricina gresalelor sau, dimpotriva, indreptarilor noastre launtrice, si imprejurarile exterioare ale vietii se schimba spre mai rau sau spre mai bine.

Poate ca deja prea mult te-am impovarat. Iarta.

(Arhimandritul Sofronie, Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 238- 245)

***

Foto: Părintele Sofronie în 1941, anul primirii hirotoniei întru preot

Notă: 1932-46: Păr. Sofronie poartă o corespondenţă cu Pr. David Balfour, un romano-catolic ce se convertise la Ortodoxie. Aceste scrisori dezvăluie cunoştinţele Păr. Sofronie în mulţi Părinţi ai Bisericii şi îl silesc să îşi articuleze gândirea theologică, dovedind deosebirile dintre gândirea Apuseană şi cea Răsăriteană. Gândirea ulterioară a Păr. Sofronie va dezvolta aceleaşi subiecte abordate în această corespondenţă (wikipedia).