Pr. Amfilohie, anul 2007. Foto: Claudiu Târziu

Pr. Amfilohie, în 2003, predicînd la Mănăstirea Făgeţel (Bacău). În spate se vede stareţul mănăstirii, părintele Andrei. Foto: Doru Cătălin Vîntu

Pr. Amfilohie în toamna lui 2010. Foto: Claudiu Târziu

Este una dintre marile sărbători creştine. O zi închinată cinstirii Crucii Domnului – altarul Jertfei mântuirii noastre. Începutul acestei vechi sărbători creştine se leagă de numele marilor Împăraţi creştini: Constantin cel Mare şi mama sa Elena, cei care au dat libertatea de credinţă tuturor creştinilor din Imperiul Roman (Edictul de la Milano din 313). Tradiţia creştină spune că Împăratul Constantin a avut o viziune deosebită în ajunul bătăliei de la porţile Romei, împotriva rivalului său Maxenţiu. Atunci i s-a arătat pe cer o cruce sub care scria „In hoc signo vinces” („în acest semn vei învinge”). Constantin ar fi dat ordin ca soldaţii să deseneze semnul Crucii pe scuturile lor. Bătălia s-a încheiat cu victoria lui Constantin, care a ajuns astfel Împărat al întregului imperiu. Nu a uitat ajutorul divin pe care l-a primit în acel moment crucial al vieţii sale. De aceea, una dintre primele măsuri pe care le-a luat, a fost acel extraordinar Edict de la Milano (313), prin care a dăruit libertate creştinilor, punând astfel capăt unui lung şir de persecuţii nedrepte, cărora le-au căzut victime enorm de mulţi martiri ai creştinătăţii, pe care Biserica îi pomeneşte până astăzi.

Acesta a fost doar începutul convertirii unuia dintre cei mai de seamă împăraţi romani, care a făcut atât de mult bine creştinilor. A căutat să repare nedreptăţile făcute de împăraţii persecutori de până la dânsul. Mama sa Elena, pe care istoria o consemnează ca pe o femeie foarte credincioasă, a avut dorinţa expresă de a vedea locurile sfinte, pe unde şi-a purtat paşii Mântuitorul. Mai mult, a dorit să găsească şi locul mormântului Domnului şi Crucea Sa, pe care S-a jertfit spre mântuirea lumii. Trecuseră câteva veacuri de la acele evenimente. Istoria ştersese multe dintre urmele acelor momente cutremurătoare. Din mărturiile localnicilor, printr-o stăruinţă extraordinară, împărăteasa Elena avea să găsească locul Mormântului Domnului, precum şi Crucea Sa. În ziua de 14 septembrie a anului 335, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat în biserică Crucea Domnului, înaintea tuturor credincioşilor, ca să fie spre închinare şi cinstire celor ce mărturiseau credinţa creştină. De atunci a început să fie sărbătorită în această zi de 14 septembrie Înălţarea Sfintei Cruci.

Crucea Domnului este simbolul credinţei creştine. Este stema Bisericii lui Hristos! Chiar dacă ea ne va aminti de-a pururea de suferinţa şi de moartea în chinuri groaznice a Mântuitorului Hristos, creştinii o cinstesc pentru că ea este altarul pe care Iisus Domnul ne-a câştigat mântuirea, salvarea, izbăvirea din robia păcatului, a morţii, a distrugerii spre care omenirea se îndrepta din pricina căderii în păcat. Fără Cruce nu ar fi existat Jertfa şi nici Învierea! Nu se poate mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce! Cuvântul Mântuitorului ne descoperă mai multe sensuri ale Crucii: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) Despre care Cruce vorbeşte Domnul aici?

Primul înţeles al cuvântului Cruce este acela al lemnului pe care Domnul şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pentru noi. Numai El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a putut să transforme acest obiect de ocară în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, a transformat unealta călăilor în unealtă a mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este semnul Jertfei Mântuitorului!

Al doilea înţeles al Crucii este cel de destin personal. Vorbim de „crucea vieţii”, dar nu în sensul de predestinare („ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” – concepţie populară eronată). Dumnezeu a rânduit oamenilor nişte coordonate în care se înscrie viaţa fiecărui om (timpul când ne naştem, locul, familia, ţara, ş.a.). Dar nu sunt toate acestea coordonatele vieţii unui om. Acesta este doar destinul brut, pe care omul, fiinţă liberă, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să-l perfecţioneze, să-l desăvârşească. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim, să tindem spre sfinţenie, spre viaţa în comuniune cu Dumnezeu! Acesta este adevăratul destin al vieţii noastre!

Crucea mai înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, greutăţile şi eşecurile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din Iubire atâtea suferinţe pentru noi, oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu tărie, cu credinţă, cu încredere, toate încercările vieţii noastre. Ele sunt crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. Este o cruce unică! Şi trebuie să o purtăm.

A-ţi lua crucea mai înseamnă şi altceva: a înţelege şi a accepta că destinul fiecărui om este, în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici, pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentru viaţa cerească, pentru Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea Crucea este interpretată ca o intersectare a axei orizontale a vieţii pământeşti, cu axa verticală a vieţii dumnezeieşti.

Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a credinţei creştine. Obiceiul străvechi de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci este un mod văzut de a mărturisi că suntem creştini, că Îl mărturisim pe Iisus ca Domn şi Mântuitor. Spunând „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” – formula care se rosteşte de către preot la Botez, este ca şi cum am recunoaşte de fiecare dată credinţa noastră în Sfânta Treime, reactualizând spiritual Botezul. Este şi o cerere prin care Îi cerem lui Dumnezeu iubirea Sa, ocrotirea, ajutorul.

Crucea mai este înţeleasă şi ca armă spirituală împotriva răului, a puterilor demonice. Însemnându-ne cu simbolul Crucii, ne încredinţăm lui Dumnezeu şi ocrotirii Lui. Nu putem să nu cinstim Crucea Domnului! Însuşi Sfântul Apostol Pavel amintea despre cei care batjocoreau acest simbol sfânt al tuturor creştinilor: „cuvântul Crucii este nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, ce ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”(I Cor.1,18).

În amintirea momentului din anul 335, an de an, în fiecare biserică este aşezată Sfânta Cruce în mijlocul sfântului locaş, iar creştinii o împodobesc cu flori şi se închină. Este o zi de post, o zi în care suntem chemaţi să medităm la Jertfa Mântuitorului, la suferinţele îndurate pentru noi, oamenii. Slujbele şi cântările bisericeşti subliniază tocmai importanţa Crucii în viaţa creştinilor:

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău” (Troparul Înălţării Sfintei Cruci).

„Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă (Condacul Înălţării Sfintei Cruci).

„Crucea eroilor” de pe Muntele Caraiman

PREDICĂ A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

ADORMIREA MAICII DOMNULUI

(Luca 10, 38 – 42; 11, 27-28)

O GOSPODINĂ ŞI O MISIONARĂ

“Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte”
(Luca 10, 41 – 42)

Astăzi, iubiţii mei, în toate bisericile Ortodoxiei se prăznuieşte Adormirea Născătoarei de Dumnezeu şi se citeşte Evanghelia pe care aţi auzit-o. În aceasta, Evanghelistul Luca descrie în culori vii un episod din viaţa lui Iisus Hristos, prin care ne oferă o imagine a două femei deosebite. Sunt surorile lui Lazăr: Marta şi Maria. Amândouă Îl iubeau pe Hristos. Dar potrivit caracterului fiecăreia, îşi arătau iubirea lor într-un fel una, într-un fel alta. Dar amândouă sunt vrednice de urmare. Măcar de-am avea în epoca noastră femei care să semene, dacă nu Preasfintei (Maicii Domnului), care este de neajuns şi irepetabilă, cel puţin acestora. Dar să vedem pericopa.

***

La o mică distanţă, în afara Ierusalimului, era un sat, Betania. Hristos mergea acolo adesea, pentru că exista familia aceasta cu care avea o legătură. Deci şi acum vine în casa lor. Marta, doar ce L-a văzut, a alergat să-L primească şi imediat s-a suflecat ca să aibă grijă de El. S-a dus la bucătarie, a aprins focul şi-a început să gătească. Ca să-I mulţumească a pregătit o masă aleasă, folosindu-se de toată arta ei.

Ce ziceţi voi, a făcut rău? Cine o va acuza pentru asta? Bine a făcut. Mai întâi şi întâi, pentru că Hristos avea nevoie de hrană. “Dumnezeirea nu are trebuinţe sau nevoi”, zice Sfântul Ioan Damaschinul. Hristos însă nu era doar Dumnezeu. Era şi Om, avea trup şi flămânzea. De altfel, El însuşi în pericopa celei de-a Doua Veniri a învăţat ospitalitatea. “Străin am fost şi M-aţi primit”, n-am avut unde să rămân – a zis – şi Mi-aţi oferit ospitalitate (Matei 25, 35).

Prin urmare, nu putem s-o acuzăm pe Marta, că a pregătit de mâncare. Altundeva trebuie căutată greşeala ei. Adică: deşi ea face ceea ce crede că este bine, pretinde să facă acelaşi lucru şi sora ei.

Dar Maria, doar ce a venit Hristos, a luat un scaun, s-a aşezat lângă picioarele Lui şi asculta învăţătura Sa. Şi era atât de mulţumită! Ca o albină pe-o floare, ca o oaie la iarbă, ca un prunc la sânul mamei, aşa sorbea cuvintele lui Dumnezeu. Nu mai era pe pământ, se afla în altă lume. Acest lucru îl simt doar cei care cred. Spune filosoful Platon: Dacă iei o chitară şi mergi în grajd, unde sunt măgarii, şi începi să le cânţi, nu vor înţelege nimic. Aşa sunt şi unii oameni. De aceea, Domnul a vorbit pentru cei care au urechi, dar nu aud (vezi Marcu 8, 18). Aşadar, în timp ce Maria era ataşată de învăţătura lui Hristos, vine Marta şi zice: Doamne, nu te gândeşti la mine, că sora mea m-a lăsat singură să pregătesc? Spune-I dar să vină să mă ajute. Şi atunci Hristos i-a răspuns cu acele renumite cuvinte, care sunt explicate în mod diferit şi răstălmăcite:

“Marto Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru este de trebuinţă” (Luca 10, 41-42).

Ce vrea să spună Hristos prin cuvintele acestea? O acuză pe Marta? Nu. Doar că-i face o uşoară observaţie. Zice: Preţuiesc dragostea şi ospitalitatea ta, dar de ce te osteneşti atât? Eu nu sunt din aceia care îşi găsesc plăcerea în ele. Îmi ajunge o mâncare simplă, aşa încât să-ţi rămână vreme să vii şi tu aici să asculţi. Maria însă şi-a ales partea cea bună, adică să asculte cuvintele Mele, care sunt hrană duhovnicească şi dumnezeiască.
În aceste cuvinte a lui Hristos se văd însuşirile pozitive ale celor două surori, şi asupra acestora vreau să ne îndreptăm acum atenţia.

***

Marta este simbolul gospodinei. Astăzi, gospodina care se îngrijeşte de familie şi de casă, găteşte etc., a devenit un lucru rar. Mai demult, femeile, îndeosebi de la sat se osteneau foarte mult – şi mureau devreme – în timp ce bărbaţii stăteau la cafenele. Acum, femeile, îndeosebi de la oraşe, au desfiinţat gospodina. Multe lucruri nu ştiu. Nu spală, nu gătesc. Se vopsesc, se îngrijesc ore întregi de ele însele. Şi dacă le vine vreun străin, nu-i oferă o masă în casă. Îl duc la restaurante. S-a schimbat mentalitatea, a devenit americană, de unde şi mii de rele.

Fericit bărbatul care o are pe femeia lui gospodină. Ne spunea un profesor universitar: Slavă lui Dumnezeu!, că n-am făcut greşeala de a-mi lua o femeie funcţionar, angajată. M-am dus în satul meu, am căutat şi am găsit o gospodină… Acum, din nefericire, şi în cadrul tratativelor de căsătorie, la peţire, scopul este “cât îi dai”! Caută femeie care să lucreze, să aibă o poziţie şi să câştige salariu. Nu-i interesează consecinţele. De multe ori o pereche de funcţionari se desparte. Şi atunci când nu se despart, soţii se abat de la rolul lor. Pentru că gospodina este în casă regina, care ţine familia. Şi dacă ea nu stă acasă, adeseori este nevoit bărbatul să facă treburile femeieşti. Un exemplu: Un funcţionar, şeful unui birou ministerial, a cărui femeie îl obligă să spele farfuriile. Cu siguranţă asta nu e rău, dar este schimbarea poziţiilor. Însă lucrul cel mai grav este că pruncii sunt părăsiţi şi nesupravegheaţi şi se învaţă rău, devin obraznici. De aceea, Scriptura zice că cei care şi-au găsit o femeie gospodină, şi-au găsit comoara (vezi Pilde 31,10).

Femeia creştină, după modelul Martei, trebuie să fie gospodină. Să ia aminte însă la un alt lucru: să nu fie absorbită cu totul de gospodărie. Pentru că, iarăşi, asta este un alt rău. Nici una, nici alta. Într-un sat, m-am supărat când am ieşit de la Liturghie. În biserică erau doar bărbaţi şi nişte copii. Dar nicio femeie. Bărbaţii le obligau la muncă şi de dimineaţă făceau grătar ca să urmeze cheful, chiolhaua. În anii de demult, cei binecuvântaţi, în care creştinii se îngrijeau şi de femeile lor, vorbeau ca Hristos: “Marto, fă mâncăruri simple”. Citind, am aflat că în Macedonia, în duminici şi sărbători, femeia nu găteau. Pregătea mâncarea de sâmbătă, ca să poată să meargă şi ea la Liturghie. Acum, sărmana femeie, nici în duminici şi sărbători nu poate să se bucure. Sărbătoare şi nelucrare este şi pentru femeie. “Marto, Marto, te îngrijeşti şi te sileşti spre multe; dar un singur lucru trebuieşte”.

Acum, cealaltă soră, Maria. Este femeia credincioasă şi duhovnicească, a cărui poziţie Domnul o laudă. “Iar Maria partea cea bună şi-a ales care nu se va lua de la ea.” Este un simbol al misionarului. Femei de acestea sunt şi mai greu de găsit. Dacă astăzi este greu să găseşti o gospodină, apoi şi mai greu este să găseşti o femeie misionar, dedicată lucrărilor Bisericii, lucrărilor iubirii. Tot oraşul să-l cerni, nu vei afla astfel de persoane, persoane dedicate nu doar copilului, bărbatului şi casei, ci lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Slujesc în spitale şi în alte aşezăminte filantropice fără salariu! Şi ceea ce este mai trist este faptul că, în loc de salariu şi recunoaştere, de multe ori se aleg din partea unora cu dispreţul şi caracterizarea persiflantă de “fete pentru bătrâni”. Nu, domnilor! Aceste persoane sunt eroice şi sfinte, ideologi. Sunt Mariile epocii noastre. La Azilul Bisericesc din Florina există bătrâni pe care ai lor i-au părăsit, dar îi îngrijesc femei misionare.

Femeile afierosite, dedicate, nu-şi consideră viaţa irosită, nici anii pierduţi. Timpul pe care oamenii îl închină lui Dumnezeu nu este timp pierdut. Timpul rugăciunii, al mersului la biserică, al studiului Scripturii, al participării la Taine, al Mărturisirii păcatelor, al vizitării bolnavilor, al slujirii – în general – în faptele iubirii. De aceea, aceste rare femei au o mare valoare.

***

Lumea, iubiţii mei, nu are nevoie de femei moderne. Are nevoie de Marte şi de Marii, de gospodine şi de misionari, care vor reclădi familia şi vor readuce în Biserică Lumina lui Hristos şi omenia.

O, patria noastră, când vei câştia astfel de femei? Din nefericire, a intrat duhul modei, dintr-o parte al depravării şi al corupţiei, iar din alta al materialismului şi ateismului, şi a deformat caracterul elinidelor, le-a făcut de nerecunoscut.
Fie ca Dumnezeu, prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să le lumineze pe elinide să devină din nou gospodine şi misionare, spre slava şi cinstea Sfintei Treimi. Amin.

†Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu din Kladorrahis – Florina, 15.08.1976)

“Doamne, bine este sa fim noi aici” (Matei 17, 4)

In fiecare an, la 6 august, praznuim una dintre cele mai mari sarbatori crestine – Schimbarea la Fata a Mantuitorului pe muntele Tabor.

Este cu adevarat mare acest Praznic, pentru ca acolo pe Tabor Mantuitorul insusi Si-a aratat, ca intr-o strafulgerare, slava Sa dumnezeiasca inaintea Apostolilor Sai. Pana acum, Sfintii Apostoli vazusera si se uimisera numai de minunile Lui, care erau mari si puternice, semne ale dumnezeirii Sale. Dar in sufletul lor ei il socoteau pe Mantuitorul tot ca pe un om – un mare Prooroc -, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu in mijlocul oamenilor de pana atunci.

Insa, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbarii la Fata, Sfintii Apostoli se conving pentru totdeauna ca marele lor invatator este nu numai un om al lui Dumnezeu, ci si Dumnezeu adevarat. Cele vazute si traite de ei pe muntele Tabor nu le vor uita niciodata. Ca timp, acest eveniment s-a petrecut in ultimul an al vietii pamantesti a Mantuitorului, cu cateva luni inainte de rastignirea Sa.

Dupa cum ne istorisesc primii trei Sfinti Evanghelisti – “Matei, Marcu si Luca – faptele s-au petrecut asa: Iisus venea inspre nordul Tarii Sfinte, Se indrepta catre Ierusalim si le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce si Invierea Sa, care il asteptau in Ierusalim.

Ajungand in dreptul muntelui Tabor, a lasat la poalele muntelui ceata ucenicilor Sai si a luat cu Sine numai trei dintre dansii: pe Petru, Iacob si Ioan – ucenicii cei mai de nadejde, care vor fi martori si la rugaciunea Sa din gradina Ghetsimani. Ceilalti Apostoli raman la poalele muntelui, iar El impreuna cu cei trei urca pe munte, ca sa se roage.

Si, pe cand se ruga El, Apostolii ingreunati de somn tresar deodata la o priveliste nemaivazuta: chipul Mantuitorului s-a facut altul; fata Lui stralucea ca soarele, iar hainele Lui se facusera albe ca zapada – cum nu se poate nimic inalbi asa pe pamant. Lucru si mai neobisnuit: in aceasta lumina, doi barbati stau de vorba cu Iisus despre Patima si Moartea Sa in Ierusalim. Erau marii Prooroci ai Vechiului Testament, Moise si Ilie.

Ca iesit din fire, uimit si multumit de ceea ce vedea, Petru a zis catre Iisus: “Doamne, bine este sa fim noi aici; Daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una si lui Ilie una” (Matei 17, 4) – nedandu-si seama de ceea ce spunea. Dar Petru inca nu ispravise bine de vorbit, cand ochii Apostolilor sunt martorii unei noi surprize – un nor de lumina ii invaluie si pe ei, iar din nor aud deodata un glas care zice: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L” (Matei 17, 5). De spaima, ucenicii au cazut cu fetele la pamant. Dar Iisus s-a apropiat de ei si le-a zis: “Sculati-va, si nu va temeti” (Matei 17, 7). Cand au ridicat ochii, nu mai era decat Iisus singur. Si El le-a poruncit sa nu dezvaluie nimanui nimic din cele ce vazusera, pana dupa invierea Sa din morti. Asa ne este infatisat in Sfintele Evanghelii faptul Schimbarii la Fata a Mantuitorului.

Dar ne putem intreba:
- Ce inteles are acest eveniment pentru Sfintii Apostoli si pentru noi?
- Ce vrea Mantuitorul sa ne spuna noua, celor de astazi, prin acest eveniment?

De la inceput trebuie sa spunem ca Praznicul de astazi este mai intai de toate Praznicul luminii.

Lumina e Fata Domnului Iisus – luminand ca lumina soarelui; lumina sunt vesmintele Lui – ca stralucirea orbitoare a zapezii; lumina e insusi norul care-i invaluie pe toti – o lumina atat de neobisnuita, ca-i umple de fiori de spaima pe Apostoli, incat, de frica, ei cad cu fata la pamant.

Ce fel de lumina este aceasta? Lumina obisnuita, fizica? Sfantul Grigorie Palama si alti Sfinti Parinti ai Bisericii ne spun ca aceasta lumina este lumina cea neapropiata in care locuieste Dumnezeu. Este lumina in care Se imbraca El ca intr-un vesmant. Este lumina dragostei ceresti, este lumina slavei dumnezeiesti. Aceasta lumina a Schimbarii la Fata a Mantuitorului ii venea Lui nu dinafara, ci din dumnezeirea Sa. Iisus avea necontenit aceasta lumina in El insusi, dar, din iubire pentru noi, in timpul vietii Sale pamantesti Mantuitorul isi ascunde firea dumnezeiasca sub valul unui trup omenesc obisnuit. El o impiedica inadins sa se reverse in afara, pentru ca o astfel de lumina neintrerupta, care facea sa straluceasca fata si intreaga Persoana a Mantuitorului, ar fi orbit pe contemporanii Sai si ei nu s-ar fi putut apropia de El.

La Schimbarea la Fata insa, Mantuitorul a permis ascunsei Lui slave dumnezeiesti sa se reverse in toata stralucirea ei asupra Persoanei Sale. Inca o data trebuie spus ca lumina Mantuitorului de pe Tabor nu era o lumina de imprumut, venind din afara ci, dimpotriva, era o izbucnire ca de fulger din acea nemasurata dumnezeire pe care Mantuitorul o poseda integral si o tinea ascunsa. Acea minunata lumina facu pe Sfantul Apostol Petru sa spuna: “Doamne, bine este noua sa fim aici”.

Pentru asemenea motive Schimbarea la Fata este considerata de crestinatate ca Praznicul luminii dumnezeiesti, revarsata in mod vizibil asupra lumii noastre pamantesti.

Ne intrebam iarasi: De ce aceasta manifestare din partea Mantuitorului?

Fireste, nu putem sti totul, dar din Sfintele Evanghelii aflam ca Schimbarea la Fata, ca timp, nu era departe de Patima, de Crucea si Moartea Mantuitorului pe Golgota. Stiind Domnul cele ce aveau sa se intample in Ghetsimani si pe Golgota si cunoscand omeneasca slabiciune, El le oferea acum celor trei Apostoli, si prin ei, celorlalti, dovada clara ca El nu era numai om adevarat, ci si Dumnezeu adevarat.

Astfel, prin izbucnirea dumnezeirii Lui ascunse, vrea sa le arate ca moartea Sa pe Cruce nu avea sa fie un final tragic, ci o cale spre inviere, ca Patima Lui era de fapt o Patima de buna voie si liber consimtita, din iubire pentru mantuirea oamenilor.

Stralucirea Fetei Mantuitorului era astfel supremul punct de sprijin necesar pentru a depasi marea incercare ce avea sa vina asupra Apostolilor. De fapt, de stralucirea acestui chip al Mantuitorului isi va aminti Petru dupa lepadarea de Hristos si va plange cu amar. De stralucirea acestui chip isi va fi adus aminte si Apostolul Ioan in credinciosia si statornicia lui neabatuta, cand I-a urmat lui Hristos pana la picioarele Crucii.

Lumina fetei Domnului aratata pe Tabor este o prevestire a chipului de fulger al Mantuitorului, inviat si preamarit – chip care avea sa-l cucereasca si pe Pavel cand se afla pe drumul Damascului, transformandu-l total, din cumplit prigonitor, in cel mai renumit Apostol.

In sfarsit, chipul ce a stralucit pe Tabor este o prefigurare a chipului cu care vom invia noi insine in ziua invierii de obste, pe chipul Mantuitorului aveau sa se indragosteasca de-a lungul istoriei toti purtatorii de Dumnezeu, parinti si frati din lume si din manastiri.

O ultima intrebare: Ce doreste Mantuitorul oare sa ne spuna celor de azi prin Schimbarea Lui la Fata?

In Scriptura, intervalul de timp de la invierea Mantuitorului si pana la Venirea din nou a Domnului in slava, la sfarsitul istoriei, este exact intervalul de timp in care traim noi, si este prezentat ca o perioada de transformare, de necontenita innoire a omului, a vietii si a lumii, prin slujirea dragostei fara margini intre oameni si prin energiile Duhului datator-de-viata.

In toata aceasta perioada, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel inviat si preamarit, in numele Dumnezeirii intregi lucreaza necontenit in oameni si in lume, respectand dumnezeieste toata libertatea fapturilor Sale. Prin forta energiilor Duhului Sau, Iisus Hristos cel inviat si de-a pururea viu iradiaza necontenit pretutindeni, strabate, purifica si transforma, pe nesimtite parca, oameni si lucruri, tot ce exista, toata creatia Lui.

El vrea sa fie impreuna cu noi, prezent si activ in toate: “Iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20) – ne asigura El si adauga: “Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Pentru El nu sunt porti inchise. Hristos poate patrunde peste tot, deci si in noi. Dar pentru ca respecta libertatea fiecaruia, asteapta ca noi insine sa ne limpezim si sa-I facem loc in viata noastra, in familia noastra, in societatea noastra.

Praznicul de astazi tocmai la aceasta ne cheama pe fiecare dintre noi: la o schimbare launtrica, la limpezire, la iluminare,la conformarea vietii noastre la voia cea sfanta a lui Dumnezeu, Care totdeauna vrea binele si fericirea noastra, a tuturor oamenilor.

Insusi cuvantul dumnezeiesc, care a rasunat astazi pe Tabor, la aceasta ne cheama, zicand: “Acesta este Fiul meu Cel iubit… pe Acesta sa-L ascultati” (Matei 17, 5). E ca si cum Dumnezeu-Tatal ne-ar zice: “Schimbati-va la fata din adanc, toti si toate, dupa exemplul Fiului Meu. Fiti blanzi si smeriti cu inima, ca El. Fiti ingaduitori unii cu altii, nu va urati si nu va dispretuiti unii pe altii, ci traiti in pace, in buna intelegere si in dragoste unii cu altii, ca niste frati buni, ca niste adevarati copii ai Mei, va zic Eu, Tatal vostru. Iubiti-va unii pe altii, iubiti-va cu fapta si cu adevarul, asa cum v-a invatat El, spre binele si fericirea voastra”.

Ascultandu-L pe El si Implinindu-I porunca dragostei, va straluci si peste noi lumina cea pururea fiitoare a Fetei Lui. Sa nu uitam, frati crestini, ca Schimbarea la Fata a Mantuitorului incepe pe cand El se ruga. Si schimbarea noastra launtrica trebuie sa inceapa tot cu rugaciunea, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca singuri, numai cu propriile noastre puteri, nu ne putem schimba.

De aceea, sa nu incetam a ne ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului si tuturor Puterilor ceresti, sa ne lumineze mintea, inima si viata cu lumina adevarului si a dragostei Dumnezeului nostru, ca sa putem birui si schimba tot ce-i rau in noi si in viata noastra de oameni, ca si in noi sa straluceasca lumina cea mai presus de orice lumina a faptelor bune, spre binele si spre bucuria semenilor nostri si spre slava Dumnezeului nostru. Amin!

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)

           Au fost consideraţi, a fi cei mai potriviţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România.

            Protocoalele semnate între Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei, privind desfăşurarea Asistenţei Religioase în sistemul penitenciar românesc, primul din anul 1993 – la articolul 15, iar al doilea din anul 1997 – la articolul 10, prevăd că “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel vor fi consideraţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România”, iar Legea 293 din 28 iunie 2004, privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor – la articolul 77 stipulează: “Ziua de 29 iunie se proclamă ca zi a personalului din sistemul administraţiei penitenciare”.  

Ce inseamna sa praznuim venirea Duhului? Duhul lui Dumnezeu ii duce pe cei care II primesc la desavarsirea care le-a fost menita. Inceputul e pocainta, mijlocul sunt ostenelile si nevointele pentru curatirea inimii de patimi, sfarsitul este sfintita si tainica impartasire cu Dumnezeu.

Prin Duhul Sfant tot sufletul viaza si cu curatie se inalta, lumineaza-se intru unimea Treimii cu sfintenie de taina (Antifon, glasul 4)

(Stihira la Doamne strigat-am)

Asadar, evlaviosi ascultatori, Duhul Sfant este pentru toti Viata si Facator de viata; prin El se cuvine sa se nasca de Sus oricine vine in lume; cu aceasta ne zidim intru om nou prin taiere imprejur nefacuta de mana (Col. 2, 11). Lucrarea tainica tot a Lui face viata noastra ascunsa cu Hristos in Dumnezeu (Col. 3, 3). Prin Duhul Sfant tot sufletul viaza si cu curatie se inalta, lumineaza-se intru unimea Treimii cu sfintenie de taina (Antifon al glasului 4).

Iata calea pe care Duhul lui Dumnezeu ii duce pe cei care il primesc la desavarsirea care le-a fost menita, si totodata descrierea celor care nu umbla dupa trup, ci dupa Duh (v. Rom. 8, 4)!

Inceputul a toate e pocainta, prin care duhul nostru se intoarce spre Dumnezeu si se inflacareaza cu ravna pentru a placea lui Dumnezeu si pentru mantuire; mijlocul sunt ostenelile si nevointele pentru curatirea inimii de patimi prin sadirea in ea a virtutilor; sfarsitul este impartasirea cu Dumnezeu cea cu sfintita taina. Cei ce au pus inceputul bun alearga in asa fel incat sa ajunga (v. I Cor. 9, 24) si, nesocotind ca au ajuns undeva, tinzand spre cele dinainte si uitand de cele lasate in urma, alearga cu osardie catre rasplata chemarii celei de Sus, a lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus (v. Filip. 3, 13-14). Cei care nu alearga cu osardie inca n-au inceput, inca n-au pasit in arena. Cei care au ajuns intra in tihna si se odihnesc de lucrurile lor ca Dumnezeu de ale Sale (v. Evr. 4, 10). Si acestia au marturie in ei insisi (v. I In 5, 10), iar pentru toti ceilalti marturia vrednica de crezare a faptului ca au primit fagaduinta Duhului prin credinta si sunt manati de El este silinta plina de grija, osardia cea cu caldura si ravna pentru a placea lui Dumnezeu si pentru mantuire. Unde este nepasare, lenevie, nepurtare de grija, acolo nu este Duhul. Pentru a incepe sa lucreze, cel ce doarme trebuie sa se trezeasca. Duhul lui Dumnezeu, desi sufla unde voieste, sufla totusi pretutindeni si tuturor le face auzit glasul Sau prin constiinta: Desteapta-te, cel ce dormi, si te scoala din morti, si te va lumina Hristos (Efes. 5,14)! Daca unii nu s-au trezit, asta nu e din pricina lipsei chemarilor indemnatoare, ci din pricina impietririi lor. Asadar, astazi de vom auzi glasul Lui, sa nu ne invartosam inimile noastre! inca a fost lasata sarbatoare de odihna poporului. Sa ne temem, dar, ca nu cumva, lasata fiind fagaduinta ca vom intra in odihna Lui, sa para ca a ramas in urma cineva dintre noi (v. Evr. 4, 7, 9, 1), amintindu-ne ca ce seamana omul, aceea va si secera, ca cel ce seamana in trupul sau, din trup va secera stricaciune, iar cel ce seamana in duh, din duh va secera viata vesnica (v. Gal. 6, 7-8). Amin!

    

  Inaltarea este unul dintre cele 12 mari Prazince Imparatesti ale Bisericii noastre. In aceasta zi praznuim momentul in care, in prezenta apostolilor Sai, Domnul nostru, lisus Hristos s-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor. Aceasta a avut loc la 40 de zile de la Inviere.
        Intalnindu-se Iisus cu ucenicii dupa inviere, si deschizandu-le mintea ca sa priceapa Scripturile, le-a spus: "asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti a treia zi (...) Voi sunteti martorii acestora. Si iata. Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti imbraca cu putere de sus. Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei,inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare"(Luca 24:45-52).
        Iar in Faptele Apostolilor se spune: Iisus s-a aratat ucenicilor timp de patruzeci de zile "vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si cu ei petrecand le-a poruncit sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa astepte fagaduinta Tatalui, pe care (a zis El) ati auzit-o de la Mine: Ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant, nu mult dupa aceste zile (...) Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginea pamantului. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-a luat de la ochii lor".
        Inaltarea Domnului este totodata o garantie si a inaltarii noastre: "Iar Eu cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine", (Ioan 12:32). Nu este vorba numai de o inaltare spirituala, ci va participa si trupul nostru. Dupa cuvintele Sf.Pavel aceasta va aveea loc dupa invierea celor adormiti si a transformarii trupurilor celor aflati in viata in trupuri nestricacioase si nemuritoare: "Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba (...) Caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba. Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest (trup) muritor sa se imbrace in nemurire" (I Corinteni, 15:51-53).

crestinortodox.ro

Carlo Crivelli



Raphael



von Dyk

invierea lui Lazar

 

Intrarea in Ierusalim

pilda celor 10 fecioare

Dupa descrierea ospatului din Betania si a complotului urzit de sinedriu cu complicitatea lui Iuda, Sf. Matei la fel cu Sf. Marcu si cu Sf. Luca, istoriseste pregatirile in vederea pastilor, astfel: "Iar In ziua cea dintai a Azimilor, au venit Ucenicii la Iisus, intrebandu-L: Unde voiesti sa-Ti gatim sa mananci Pastile? Iar EI a zis: Mergeti in cetate la cutare si-I spuneti: Invatatorul zice: Vremea Mea s-a apropiat; la tine vreau sa fac Pastile cu Ucenicii Mei. Si au facut Ucenicii precum le-a poruncit lor Iisus si au pregatit Pastile" (Matei XXVI, 17-19).

Discutia cu privire la pregatirile de Pasti se petrece in Betania. Ea este provocata de Ucenici, care se mira oarecum de neglijarea pregatirilor gospodaresti in vederea Praznicului celui mare. El alege doi dintre dansii - pe Ioan si pe Petru (Luca XXII, 8) - si-i trimite in Ierusalim, spunandule ca vor fi asteptati de un tanar purtand un urcior cu apa (Marcu XIV, 13), care-i va conduce intr-un foisor gata pregatit pentru festivitate (Marcu XIV, 15; Luca XXII, 12). Acolo, cei doi Ucenici vor face ultimele pregatiri in vederea mesei, conformandu-se intru totul instructiunilor primite de la Domnul si pastrand cu strictete secretul acelui loc, ca sa asigure linistea Cinei si sa preintampine intreruperea ei de catre cei ce voiau sa-L prinda.

Casa apartinea, dupa o veche traditie, Mariei, mama autorului Evangheliei a doua, iar tanarul cu urciorul, care astepta pe cei doi ucenici la poarta dinspre Rasarit a Ierusalimului, pare a fi chiar Sf. Ioan Marcu (F.A. XII, 12; XV, 37). Era o casa instarita si incapatoare, putand adaposti un numar mai insemnat de persoane. Avand deasupra, la etaj, un salon sau un foisor special, destinat anumitor reuniuni solemne. In mod obisnuit, grijile economice si cumparaturile se incredintau lui Iuda - acum el nu trebuia sa cunoasca din vreme locul Cinei, ca sa nu provoace arestarea prematura a Mantuitorului.

Dar in ce zi s-au petrecut acestea? Dupa Evangheliile sinoptice (Matei XXVI, 17; Marcu XIV, 12; Luca XXII, 7), pregatirile pentru Cina cea de Taina si Cina Insasi s-au petrecut in "prima zi a Azimelor". Bazndu-se pe aceste cuvinte, comentatorii romano-catolici pretind ca Mantuitorul a serbat cu Ucenicii, un adevarat Paste iudaic, asa cum cereau prescriptiunile Legii mozaice si ca, din aceasta cauza, Sf. Euharistie s-a instituit nu cu paine dospita, cum sustine din vechime Biserica Ortooxa, ci cu azima.

Adevarul nu este insa asa cum il prezinta catolicii, caci Cina cea de Taina nu s-a praznuit odata cu Pastile iudiaice ci cu 24 de ore mai inainte, adica in seara zilei de Joi, 13 Nisan, cum precizeaza Evanghelia a patra (Ioan XIII, 1). Sfanta Euharistie nu s-a instituit cu azima, ci cu paine dospita (artos) cum arata Evanghelistii sinoptici (Matei XXVI, 26; Marcu XVI, 22 si Luca XXII, 19). Cina cea de Taina nu a fost un paste iudaic, ci un Paste cu totul nou si deosebit, care desfiinteaza pe cel iudaic si-l inlocuieste cu Sfanta Euharistie, jertfa si taina in acelasi timp.

Intr-adevar, toti Evangheiistii sunt de acord in a ne informa ca Rastignirea Mantuitorului s-a facut vineri dupa amiaza si mai inainte de sosirea pastilor iudaice, care aveau sa inceapa numai dupa apusul soarelui. Ei arata ca Domnul n-a fost rastignit chiar in ziua de Pasti, caci Simon Cirineanul este descris ca venind de la camp, cu o povara in spate, soldatii sunt aratati purtand arme, iar magazinele sunt deschise, putandu-se face in graba cumpararea giulgiului si aromatelor necesare inmormantarii Domnului.

Ei ne spun de asemenea ca iudeii n-au vrut sa intre in pretoriu, unde Pontiu Pilat judeca pe Mantuitorul, ca sa nu se spurce si sa poata manca dupa randuiala Pastile, si ne informeaza limpede ca Cina cea de Taina s-a petrecut cu o seara inainte de Rastignire, adica Joi, 13 Nisan. Dupa legea mozaica, nici ziua de 13 Nisan, nici ziua de 14 Nisan nu erau zile de azime. Zilele de azime se incepeau abia dupa apusul soarelui sau dupa trecerea zilei de 14 Nissan, cand calendarul iudaic insemna inceputul zilei de 15 Nissan si cand se injunghia cu solemnitate deosebita, la Templul cel mare din Ierusalim, mielul pascal destinat preotilor si arhiereilor.

Se introdusese insa obiceiul ca orice aluat si orice paine dospita sa fie distruse si indepartate din case inca din primele ore ale diminetii de 14 Nisan si ca injunghierea mieilor, adusi in mare numar da capii de familie pentru cina pascala, sa se inceapa la templu inca din zorii aceleiasi zile de ajun.

Din aceasta cauza, 14 Nisan - ajunul Pastilor - a devenit, in vocabularul curent al iudeilor "prima zi a Azimelor" si "ziua cand trebuiau sa injunghie mielul de Paste". Ori, aceasta zi se incepuse, in anul Rastignirii Domnului, inca din seara zilei de Joi, 13 Nisan si la aceasta din urma se refera Evanghelistii sinoptici, cand ne vorbesc despre data pregatirilor pentru Cina cea de Taina si despre data Cinei insasi. Intre Evanghelisti, nu exista asadar nici o nepotrivire reala cu privire la data Rastignirii si la data instituirii Sfintei Euharistii. De aceea adevarul este de partea Bisericii Ortodoxe, care a pastrat cu sfintenie traditia savarsirii tainei Sf. Euharistii cu paine dospita.

 

Instituirea Sfintei Euharistii

Ea este istorisita si de Evanghelistii sinoptici (Matei XXVI, 26-29; Marcu XIV, 22-25 si Luca XXII, 16-20), precum si de catre Sf. Apostol Pavel (I Cor. XI, 23-25), formand de la inceput centrul cultului crestin (Sf. Justin, Apoi. I, 66, 3). Relatarea ei lipseste in Evanghelia a patra, caci Sf. Ioan nu mai gaseste necesar sa repete, in scrierea sa, ceea ce se afla destul de clar si de complet in sinoptici si ceea ce se practica in chip uniform si constant in toate adunarile de cult ale comunitatilor crestine de la cuvsfarsitul veacului apostolic.

De fapt, Ioan vorbise despre aceasta taina, cand reprodusese, indata dupa inmultirea painilor, cuvantarea Mantuitorului despre "painea vietii", adica despre impartasirea credinciosilor cu insusi Trupul si Sangele Sau (Ioan VI, 48), asa incat si pentru acest motiv nu mai avea nevoie sa revina asupra unui subiect atat de cunoscut. In completarea Evanghelistilor sinoptici, el noteaza asa dar doar faptul ca Mantuitorul, ramas numai cu cei unsprezece Apostoli dupa plecarea tradatorului, respira usurat, ca dupa eliberarea de o povara apasatoare si zice: "Acum s-a proslavit Fiul Omului si Dumnezeu s-a proslavit in El. Daca s-a proslavit Dumnezeu in El, si Dumnezeu il va proslavi pe El in Sine si indata il va proslavi" (Ioan XIII, 31-32). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul face aluzie la moartea Sa pe Cruce, la inviere si la inaltare si incepe sa pregateasca pe ucenici pentru clipa despartirii.

Daca Sf. Ioan Evanghelistul ar fi voit sa istoriseasca instituirea Sf. Euharistii, de buna seama ca aici ar fi intercalat referatul sau.

Instituirea Sf. Euharistii este descrisa aproape cu aceleasi cuvinte si de catre Evanghelistii sinoptici si de catre Sf. Apostol Pavel: "Deci mancand ei, a luat Iisus painea si multumind, a frant si a dat Ucenicilor zicand: Luati, mancati, acesta este Trupei Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dat zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsa, spre iertarea pacatelor" (Matei XXVI, 26-28; Marcu XIV, 22-24; Luca XXII, 19-20; I Cor. XI, 23-25). Sf. Luca (XXII, 19) si Sf. Pavel (I Cor. XI, 24) ne informeaza ca Domnul, indata dupa cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii, a adaugat: "Aceasta s-o faceti spre pomenirea Mea".

Concordanta dintre Evanghelistul Matei, martor direct la Cina cea de Taina si Apostolul Pavel, care a primit dogma euharistica chiar de la Iisus Hristos, printr-o revelatie directa si personala - de pe o parte - si dintre Evanghelistii Marcu si Luca, ucenici directi ai Apostolilor si martori ai traditiei si practicii Bisericii Primare - pe de alta parte - are o deosebita insemnatate, caci ne arata ca dogma euharistica n-a suferit niciun fel de evolutie in dezvoltarea vietii crestine si ca Biserica Ortodoxa a pastrat-o asa cum a primit-o dela insusi intemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.

Cuvintele biblice despre instituirea Sf. Euharistii constituesc prin urmare un document istoric original, inzestrat cu puterea unei marturii directe, obiective si sincere despre origina si intelesul acestei Sfinte Taine. Aceste cuvinte ne arata ca, la Cina cea de Taina, Domnul a prefacut cu adevarat painea dospita (artos) in insusi Trupul Sau, iar vinul in insusi Sangele Sau, rostind pentru fiecare o rugaciune speciala si impartasind apoi cu fiecare pe ucenici. In noaptea cand a fost prins - deci cu o zi inainte de Pastile iudaic - Domnul a instituit asa dar o adevarata sfanta si dumnezeiasca Taina, oferind credinciosilor un nou si supranatural mijloc de comuniune cu El.

Sf. Euharistie nu este deci numai o comemorare istorica, un simplu simbol sau un simplu rit, cum invata de obicei protestantii, ci constituie cu adevarat o jertfa si o Taina. Ea inlocuieste jertfele Vechiului Testament, Pasha iudaica si tot cultul Legii Vechi si inaugureaza cultul cel desavarsit al religiei crestine. De aceea toate sfintele noastre slujbe s-au concentrat de la inceput in jurul Sfintei Liturghii, in cadrul careia se savarseste jertfa si Taina euharistica.

In istorisirea instituirii Sfintei Euharistii, se disting doua momente diferite: momentul prefacerii si momentul impartasirii. Momentul prefacerii coincide cu rugaciunea speciala rostita de Domnul mai intai asupra painii si apoi asupra vinului. Prefacerea elementelor euharistice este deci anterioara impartasirii. Ea necesita o rugaciune anumita, epiclesa, pe care Biserica Ortodoxa o cunoaste din cele mai vechi timpuri si pe care liturghisitorul o rosteste totdeauna asupra cinstitelor Daruri. Dupa savarsirea prefacerii, Domnul ofera ucenicilor Sai nu paine si vin, ci insusi Trupul si Sangele Sau.

Gresesc deci protestantii, care pun tot accentul numai pe momentul impartasirii si gresesc si romano-catolicii, care socotesc ca prefacerea elementelor euharistice nu s-a facut de Domnul in clipa binecuvantarii - care precede frangerea Trupului si distribuirea Sangelui Domnului - ci in momentul cand Mantuitorul invita pe ucenici sa se impartaseasca. Romano-catolicii gresesc de asemenea si cand impartasesc credinciosii lor laici numai cu Trupul Domnului, rezervand impartasirea cu ambele forme doar membrilor ierarhiei bisericesti. Nici Evangheliile sinoptice, nici cuvintele Sf. Apostol Pavel nu pot fi invocate in sprijinul unor astfel de neintemeiate credinte si practici.

http://www.crestinortodox.ro/diverse/cina-de-taina-69422.html

http://3.bp.blogspot.com/_tLkxDhRU-9g/SjZmy25riiI/AAAAAAAABiA/lheKzEyIUzY/s1600-h/Cina2.JPG

============================================

IISUS SAU BARABA?

Cuvânt pastoral la Paşti – 2011

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfânta Scriptură ne spune că mai înainte de a-L condamna pe Domnul la moarte, guvernatorul Ponţiu Pilat a dat poporului prilejul să aleagă, atunci când l-a întrebat: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care Se zice Hristos? Însă arhiereii şi bătrânii au convins mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 17, 20 şi 26).

Cine era Baraba şi cum de au preferat iudeii să-l ceară pe el, iar nu pe Iisus Nazarineanul? Evanghelistul Marcu ne spune că: „Baraba fusese închis împreună cu nişte răzvrătiţi, pentru că în răscoală săvârşiseră ucidere” (Mc. 15, 7), iar Sfântul Evanghelist Ioan menţionează că acesta „era tâlhar” (In. 18, 40). Aşadar, ori „Regele iudeilor” (In. 18, 39) ori o căpetenie de tâlhari, pentru Pilat era tot una, dacă nu cumva dregătorul a încercat să-L scape pe Domnul de moarte.

Ce importanţă mai avea însă, de vreme ce inimile cărturarilor şi ale fariseilor încremeniseră de mult în „litera Legii” (Rom. 2, 27), iar „după Legea lor, Hristos trebuia să moară” (In. 19, 7). De aceea, ei „au convins mulţimea ca să ceară să le elibereze mai degrabă pe Baraba, (…) iar pe Iisus, biciuindu-L, să-L dea ca să fie răstignit” (Mc. 15, 11 şi 15).

Dreptslăvitori creştini,

Nu vi se pare ciudat că, puse să aleagă, mulţimile au preferat în locul lui Dumnezeu un ucigaş şi un tâlhar? Că, văzând intenţia binevoitoare a lui Pilat, căpeteniile poporului au trecut de-a dreptul la ameninţări până şi la adresa sa? − „Dacă-L vei elibera pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului” (In. 19, 12). Şi apoi, luaţi aminte ce s-a ales de opţiunea iudeilor!… Căci, deşi de Baraba nu a mai auzit nimeni niciodată după aceea, în schimb Hristos, „piatra cea din capul unghiului” (Ef. 2, 20) − deşi omorât, şi încă prin moarte de ruşine − A ÎNVIAT şi a ajuns în centrul istoriei.

Ei bine, această alegere a iudeilor a urmărit mereu şi mai urmăreşte şi astăzi pe om. Pus să opteze între bine şi rău, acesta a continuat să rateze de multe ori şansa alegerii celei bune, fără a învăţa nimic de la istorie. Căci, deşi Baraba s-a dovedit o alegere neinspirată, s-au găsit destui dispuşi ca, peste veacuri, să îl prefere tot pe el. Şi astfel, luând adesea locul lui Hristos, acesta a reuşit să se strecoare de multe ori afară din închisoare, lăsând în urmă impresia unui Hristos biruit, chiar dacă istoria L-a dovedit pe El a fi Adevăratul Biruitor asupra vieţii şi asupra morţii.

Dacă „Pilat” se arată binevoitor, de ce este mai de ales, totuşi, „Baraba”? Dacă Dumnezeu, Biserica şi chiar viaţa noastră ne sugerează să-L alegem pe Domnul, de ce să mai repetăm şi noi greşeala mulţimilor de altădată? Nu!… Să nu ne lăsăm intimidaţi de cei ce trec până şi la ameninţări viclene!… Nu am învăţat nimic de la viaţă? Până când vom confunda binele cu răul? Dacă Hristos a înviat, zădărnicind astfel alegerea lui Baraba, noi de ce mai orbecăim în întuneric, prefăcându-ne că nu ştim ce trebuie şi pe Cine merită să alegem?…

Dragii mei,

Această alegere, între Domnul şi tâlhar, este şi provocarea noastră de astăzi. Noi ce alegem?… Alegem viaţa, prin Hristos Cel Înviat şi Care „nu mai moare” (Rom. 6, 9), ori alegem pieirea, prin Baraba? Alegem binele sau alegem răul? Căci libertatea de a opta, departe de a fi ispită, este dovada celui mai ales respect şi a preţuirii lui Dumnezeu faţă de om, fapt care impune, însă, din partea noastră o responsabilitate pe măsură. Domnul Şi-a dat viaţa pentru noi! Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru El, ori alergăm bezmetici după Baraba? Hristos a înviat pentru noi, dăruindu-ne şi nouă să trăim în veci, noi oare vom alege să „pierim” odată cu tâlhar?

„Pilatul” zilelor noastre încă pare binevoitor, chiar dacă societatea nu încetează a ne deruta, ca pe mulţimile de altădată. Noi, însă, ce alegem?… Dumnezeu, cunoscând mai dinainte ezitarea noastră, ne-a prevenit că alegerea nu va fi uşoară: „viaţă şi moarte ţi-am pus înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deut. 30, 19) Şi, realitatea ne arată că, în pofida prevenirii Domnului, contrar „lecţiilor” pe care ni le-a dat istoria şi în ciuda experienţei pe care am acumulat-o de 2000 de ani, mulţi dintre noi îl mai aleg şi astăzi pe Baraba. Unii conştient, alţii din ignoranţă! Unii ştiu că greşesc, dar o pun pe seama neputinţei ori a „molipsirii” mult prea facile a răului, căruia e mai uşor să-i cedezi decât să-l înfrunţi, în timp ce alţii nici nu realizează că au ajuns să spună binelui „rău” şi răului „bine”. Este răul cel mai mare al societăţii în care trăim, când răul şi binele ne sunt „servite” în mod amestecat şi confundat, creându-ne aceeaşi derută pe care le-au provocat-o iudeilor mai marii poporului altădată.

Noi, însă, ÎNVĂŢĂTOR avem, Care ne-a învăţat cu prisosinţă cum putem deosebi binele de rău. MODEL avem, Care ne-a arătat cum trebuie ales între viaţă şi moarte, şi AJUTOR avem, gata a ne călăuzi spre BIRUINŢĂ, după cum El Însuşi a biruit. Învierea Sa s-a arătat biruinţă, iar proslăvirea Sa nădejde pentru noi toţi că „moartea nu mai stăpâneşte” (Rom. 6, 9) peste cel ce Îl alege pe El. Că, dacă Baraba a dispărut, dimpreună cu toţi cei care l-au preferat pe el, cei care Îl aleg pe Hristos vor rămâne în veci, pentru a împărăţi împreună cu Dânsul.

Lui fie slava, cinstea şi închinarea noastră, în vecii vecilor, Amin.

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/04/18/iisus-sau-baraba/

Rastignirea Domnului Iisus Hristos

Sf. Nicolae Velimirovici – predică la Vinerea Mare

Hristos pe Golgota! Mantuitorul pe Cruce! Cel Unul drept in chinuire mare! Iubitorul de oameni ucis de oameni! Sa se rusineze cel care are constiinta! Sa planga cel care are inima! Sa priceapa cel care are minte!

Cu ce putem asemui aceasta intamplare – tainica precum nesfarsitul, vartos precum pamantul si infricosator precum iadul? Dintre milioanele de intamplari care au loc in fiecare zi in intreaga lume, care se pot afla intru privelistea ochilor nostri si intru auzul urechilor noastre, cu care fapta putem asemui aceasta lucrare, care nu s-a mai pomenit, a raufacatorilor de pe Golgota? Cu un miel printre lupii rapitori? Sau cu un prunc neprihanit in falcile unui imparat precum sarpele? Sau cu o mama inconjurata de fiii si fiicele sale nebune? Sau cu caderea mestesugarului in masinaria pe care el insusi a facut-o, ca sa fie facut bucati bucatele de rotile masinariei? Cu Abel, care a fost ucis de fratele sau? Dar atunci, pacatosul cel mai mare l-a ucis pe pacatosul cel mai mic, pe cand aici, oamenii cei rai se napustesc asupra celui fara de pacat. Cu Iosif, ai carui frati l-au vandut in Egipt? Dar acesta era un pacat impotriva fratelui lor, nu impotriva unui binefacator, pe cand aici pacatul este impotriva Binefacatorului. Cu dreptul Iov, pe care Satan cel trupesc l-a dat spre stricaciune si putrezire cu duhoare grea, ajungand hrana viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat impotriva plasmuirii lui Dumnezeu, pe cand aici plasmuirea se ridica impotriva Plasmuitorului. Cu David cel minunat, impotriva caruia fiul sau Absalom a ridicat razvratire? Dar aceea era o mica pedeapsa pentru un mare pacat al lui David, pe cand aici cel Unul fara de pacat, Preadreptul sufera chinuire asa de ingrozitoare!

Samariteanul cel milostiv, care a mantuit lumea de stricaciunea furilor, a cazut chiar El in mainile furilor. Sapte feluri de talhari Il inconjura pe El. Cel dintai este infatisat de Satan, cel de al doilea, de batrani si capeteniile poporului evreu, cel de al treilea de Iuda, cel de al patrulea de Pilat, al cincilea de Baraba, al saselea de talharul nepocait de pe cruce si al saptelea de talharul pocait. Sa zabovim o clipa si sa ne uitam la ucigatorii cei din jur, in mijlocul carora Fiul lui Dumnezeu atarna rastignit pe cruce, insangerat si plin de rani.

Mai intai vine Satan, cel care doreste cel mai mare rau oamenilor. El este tatal minciunilor si ucigatorul ucigatorilor. Ispitele prin care atrage el oamenii spre a-i duce la pierzare sunt indoite: el ispiteste prin lenevire si prin suferinta. La inceput, el L-a ispitit pe Domnul pe Muntele Ispitirii cu lenevire, putere si bogatii; acum, la sfarsit, el il ispiteste prin suferinta. Cand fusese biruit si rusinat la prima ispitire, el L-a lasat pe Domnul si a fugit de la El. Cu toate acestea, el nu L-a last cu totul, ci numai pentru o vreme. Dupa cum spune Evanghelia: Diavolul s-a indepartat de la El, pana la o vreme (Luca 4:13). Acum vremea aceasta a trecut si el se arata din nou. De data aceasta,el nu mai are nevoie sa se arate deschis si in chip vazut; de data aceasta, el lucreaza prin oameni, prin fiii intunericului, care fusesera orbiti de marea lumina a lui Hristos si, in orbirea lor, ei s-au asezat in mainile lui Satan, ca sa-i slujeasca lui ca arma impotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Dar diavolul se afla aici, pe limba fiecaruia dintre cei care Il hulesc pe Hristos, in gura fiecaruia care scuipa fata Precuratului Hristos, in inima fiecaruia care arde de focul pizmei si al urii impotriva Lui.

Cel de-al doilea ucigas sau grup de ucigasi este reprezentat de capeteniile si batranii poporului evreu in domeniul politic, religios si carturaresc. Acestia sint carturarii, fariseii, saducheii si preotii, impreuna cu imparatul Irod care se afla in fruntea lor. Pizma si teama le-au sucit mintea lor catre uciderea Domnului – pizma fata de Cel Unul mai puternic, mai intelept si mai bun decat ei; si teama de a nu-si pierde locul, puterea, cinstea si bogatia, daca oamenii Il sprijina pe Hristos. “Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El” (Ioan 12:19) a fost strigatul slabiciunii, pizmei si al fricii lor. Care este cea mai mare facere de rau a lor impotriva Domnului? Fara nici o judecata dreapta sau osandire dupa lege, ei L-au prins si L-au ucis. Este scris in Evanghelie: Atunci arhiereii si batranii poporului s-au adunat in curtea arhiereului, care se numea Caiafa, si impreuna s-au sfatuit ca sa prinda pe Iisus, cu viclesug, si sa-L ucida (Matei 26:3-4). Iata ca ei nu aseaza sfat cum sa-L invinuiasca si sa-L duca pe El la judecata, ci sa prinda pe Iisus… si sa-L ucida, si aceasta cu viclesug! Cand sustinatorul de lege Nicodim spune ca Domnul trebuie mai intai sa fie ascultat de catre curte, ca aceasta sa cunoasca ceea ce a facut El, ei inlatura aceasta sfatuire cu nemultumire si cu zambete batjocoritoare (Ioan 7:50-52).

Cel de-al treilea ucigas este Iuda, apostolul cel fatarnic, rusinat. Satan a fost partas la varsarea de sange a lui Hristos, din ura fata de Dumnezeu si fata de om; batranii si capeteniile poporului au fost si ei partasi la aceasta, din pizma si din teama; Iuda se alatura lui Satan si batranilor poporului, din lacomie. Uciderea lui sta in vinderea Invatatorului si Binefacatorului lui pentru treizeci de arginti. Mai tarziu, Iuda recunoaste uciderea savarsita de el, in fata acelorasi batrani, care il naimisera pentru vinderea de sange nevinovat: “Am gresit vanzand sange nevinovat.”… SI el, aruncand argintii in templu, a plecat si, ducandu-se, s-a spanzurat (Matei 27:4-5). Chiar moartea sa cumplita marturiseste impotriva lui, pentru ca se scrie despre el: si, cazand cu capul inainte, a crapat pe la mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele (Fapte 1:18).

Cel de-al patrulea ucigator este Pilat, din partea Cezarului, la Ierusalim si, intr-un fel ascuns, acesta era in numele lumii pagane, fara de Dumnezeu, la osandirea Fiului lui Dumnezeu. El nesocoteste iudeii, tot asa cum fac si iudeii cu el. La inceput, el nu are nici un gand de a se face partas la osandirea lui Hristos: “Luati-L voi si judecati-L voi dupa legea voastra” (Ioan 18:31) sunt cuvintele lui la invinuirile aduse lui Hristos. Mai tarziu, el este de partea lui Hristos si, dupa o anume judecata, acesta spune iudeilor: “Eu nu gasesc in El nici o vina.” (v.38). In cele din urma, a fost infricosat cu amenintari: “Daca Il eliberezi pe Acesta, nu esti prieten al Cezarului” (Ioan 19:12), Pilat hotaraste ca sa se implineasca cererea lor (Luca 23:24) si porunceste ca Hristos sa fie batut si rastignit pe cruce. Pilat se face ucigator, fiindca statea intru puterea lui sa nu-L dea pe El la ucidere, ci sa-L ocroteasca pe Cel Unul Drept si nu a facut aceasta. Chiar El spune Domnului: “Nu stii ca am putere sa Te eliberez si putere am sa te rastignesc?” (Ioan 19:10). Cu spusa aceasta, Pilat isi asuma partasia intru vesnicie asupra mortii lui Hristos. Ce il impinge pe Pilat sa savarseasca aceasta ucidere si ce il aseaza pe el impreuna cu ceilalti ucigatori? Slabiciunea mintii si teama; slabiciunea mintii in apararea dreptatii si teama pentru locul sau si mila Cezarului.

Cel de-al cincilea ucigator este Baraba. El se afla in temnita pentru o rascoala… si pentru omor (Luca 23:19). Pentru asemenea nelegiuiri, lui i se cuvine moartea, atat dupa legea evreiasca, cat si dupa cea romana. Nicidecum el nu a pacatuit impotriva lui Hristos in chip nemijlocit sau constient. Este pacatul acelora care l-au asezat pe el deasupra lui Hristos. Pilat s-a gandit sa-l foloseasca pe Baraba ca mijloc de izbavire a lui Hristos de la moarte; cu toate acestea, iudeii se folosesc de Preacuratul Hristos pentru a-l slobozi pe Baraba, Pilat asezand inaintea iudeilor alegerea libera: Hristos ori Baraba – si cine se aseamana se aduna. Dumnezeu sau un ucigas? Si ucigasii aleg ucigasul.

Ucigatorul al saselea si cel de-al saptelea sunt cei care atarna, fiecare pe crucea lui, pe Golgota, unul de-a dreapta si celalalt de-a stanga lui Hristos, asa cum Proorocul Isaia a vazut si a spus mai dinainte: “Cu cei facatori de rele a fost numarat” (Isaia 53:12). Unul dintre acesti ucigatori huleste, chiar si atunci cand este dat la moarte, dar celalalt se roaga. Iata doi barbati in aceeasi situatie grea: amandoi rastigniti pe cate o cruce, amandoi aflati la marginea vietii acesteia si nemaiasteptand nimic de la ea. Dar ce deosebire mare intre acestia! Iata raspunsul pentru toti cei care spun: aseaza oamenii in aceleasi imprejurari materialnice, da-le aceeasi cinste si aceleasi stapaniri si ei vor fi cu totii in acelasi duh. Un ucigator, inainte de ultima sa suflare, aduce batjocura Fiului lui Dumnezeu: “Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi.” (Luca 23:39), dar celalalt se roaga Domnului: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni, in Imparatia Ta” (23:42). Durerea rastignirii pe cruce il ucide pe unul in trup si in suflet, dar, cu toate ca aceeasi imprejurare ucide trupul celuilalt, in acelasi timp, ii mantuieste sufletul sau. Crucea lui Hristos este fapta de rusine pentru unul, dar este mantuire pentru celalalt.

Aceste feluri de ucigatori se aflau in jurul lui Hristos. Dar, o, Doamne mult milostive, ajuta-ne ca sa ne cercetam vietile noastre, mai inainte de a osandi pe acesti ucigatori care au rastignit pe Cruce pe Domnul iubirii si sa ne intrebam daca nu cumva facem si noi parte din ceata aceasta. O, da-ne Doamne putere ca sa fim precum cel de-al saptelea dintre ucigatori, care s-a pocait pe cruce si, in miezul durerii sale celei trupesti, a cautat si a aflat mantuire pentru sufletul sau cel pacatos.

Daca omul scoate din launtrul sau ura fata de Dumnezeu si fata de om, la fel se face cel mai apropiat prieten al lui Satan si arma lui cea mai ascutita.

Daca omul se afla imbelsugat de pizma fata de oamenii bine placuti lui Dumnezeu si fata de slujitorii lui Hristos, atunci omul acesta este ucigator si omorator de Dumnezeu, precum Ana si Caiafa si precum toate celelalte capetenii si batrani ai iudeilor.

Daca omul este lacom, el nu este prea departe de a-L vinde pe Dumnezeu si pe cel mai apropiat prieten al sau, dimpreuna cu ucigatorul din lumea aceasta, care este Iuda.

Daca omul este cuprins de slabiciunea mintii in apararea celui drept, si se afla in mare teama pentru ocupatia si usuratatea vietii sale, si acesta va ingadui uciderea celui drept, este si acesta ucigator, precum si Pilat a fost.

Daca omul starneste razvratire si varsare de sange de om, si un altul indura suferinta in locul lui, fie prin judecare gresita, ori slabiciune omeneasca, el este ucigator precum si Baraba a fost.

Daca omul huleste impotriva lui Dumnezeu intreaga lui viata, fie prin cuvant sau prin fapta, si aceasta hula se afla pe buzele sale chiar si in clipa mortii sale – el este cu adevarat frate de suflet al ucigatorului hulitor de pe cruce.

Totusi, fericit este acela care, suferind pentru pacatele sale, nici nu huleste impotriva nici unui om, nici nu judeca pe nici unul, ci isi aduce aminte de pacatele sale si striga catre Dumnezeu, ca sa-i dea iertare si mantuire. Fericit este cel de-al saptelea ucigator, care a priceput ca durerile sale de pe cruce erau binemeritate pentru pacatele sale si a priceput ca durerile Preacuratului Mantuitor erau suferinta nemeritata pentru pacatele altora si acela s-a pocait, a cerut mila lui Dumnezeu si s-a aflat cel dintai in Raiul vietii vesnice, dimpreuna cu Mantuitorul! Aceste descoperiri vin la noi prin el: pocainta mantuitoare, chiar in clipa mortii, chipul mantuitor al rugaciunii catre Dumnezeu si grabnica milostivire a lui Dumnezeu. El ne-a lasat noua tuturor o pilda minunata, oricare fel de pacat am savarsit noi, in oricare chip ne-am indepartat de Dumnezeu si ne-am numarat printre ucigatori. Fiecare pacat este ucidere impotriva lui Dumnezeu si cel care savarseste macar un singur pacat, se numara la un loc cu ucigatorii: cu alte cuvinte, ei sunt slujitorii lui Satan. De aceea, nimeni sa nu carteasca, zicand ca suferinta lui il duce mai degraba la pieire decat la mantuire, ci fie ca intunericul suferintei sale sa se lumineze prin cugetarea asupra pacatului sau si prin pocainta si rugaciune. Numai in felul acesta, suferinta ii va fi lui spre mintuire, iar nu spre pieire.

Si acum, cand i-am cercetat pe toti ucigasii care se stransesera imprejurul Domnului Hristos, sa zabovim o clipa si inaintea Domnului Insusi si sa observam cum arata El printre ucigatori. Mai presus de toate, sa zabovim o clipa cu mare grija in Gradina Ghetsimani, unde dormeau ucenicii obositi, in timp ce Domnul se ruga in genunchi si era in chinuire mare:

“Parinte, de voiesti, sa treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca.” (Luca 22:42). Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant (Luca 22:44). Dumnezeirea lui Hristos este nedespartita de omenitatea Sa, desi uneori este mai deslusita pentru ochii nostri o latura, alteori cealalta. In Pruncul slab din pestera, Il vedem ca om. In fuga in Egipt sau in anii lucrarii ascunse in Nazaret, Il vedem iarasi ca om. Fiind flamand si insetat, obosit de calatoriile Sale, Il vedem ca om. Dar cand Il vedem inviind morti, inmultind painea, vindecand indracitii si leprosii, potolind furtuna, oprind vantul si umbland pe apa ca pe pamint uscat – atunci, cu adevarat noi nu vedem un om, ci pe Dumnezeu. In Gradina Ghetsimani Il vedem atat ca Dumnezeu, cat si ca om. Ca Dumnezeu – fiindca in vreme ce trei dintre cei mai mari barbati din lume, primii trei Apostoli ai Sai, dorm de oboseala, El privegheaza neostenit, rugandu-Se in genunchi. Ca Dumnezeu – caci cine ar fi fost vreodata in stare sau ar fi cutezat sa se adreseze lui Dumnezeu folosind cuvantul “Parinte” in afara de Cel Unul Nascut Fiu al Sau, care, ca Fiu, cunostea unitatea care exista intre El ca Fiu siTatal Sau. Ca Dumnezeu – caci, care dintre muritori ar fi cutezat sa spuna ca, la cuvintul sau vor zbura la el pe pamant “douasprezece legiuni de ingeri” (Matei 26:53)? Ca om – pentru ca El, ca om, ingenuncheaza pe pamantul murdar; ca om, El transpira sub chinuire; ca om, El Se lupta cu Sine Insusi; ca om, El se micsoreaza din pricina suferintei si a mortii; ca om, Se roaga sa treaca de la El paharul amar al suferintei.

Cine poate sa povesteasca si sa pretuiasca cu dreptate suferintele lui Hristos din noaptea aceea cumplita, dinainte de rastignirea pe Cruce, suferinta sufletului si a trupului? Daca durerea trupeasca a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet I-a fost mai mare. Pentru ca se spune ca era in chinurile mortii. Aceasta este chinuirea launtrica, chinuirea sufletului; firea Lui omeneasca este aceea care cauta mangaiere de la Tatal; este vorbirea tainica a omului cu Dumnezeirea cea nevazuta, despre ceva de care depinde intreaga lume zidita, de la inceputuri pana la sfarsit. Pe de o parte se afla chinurile ingrozitoare ale Omului a carui sudoare curge precum picaturile de sange in racoarea noptii; si pe de alta parte se afla planul lui Dumnezeu pentru mantuirea omului. Acestea doua se aflau in razboi si trebuiau sa fie asezate in pace. Omul a spus: “Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar.” Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultator) a adaugat: “dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca” (Luca 22:42). Si Dumnezeu a hotarat ca paharul trebuie sa fie baut. Si atunci cand Omul a primit hotararea lui Dumnezeu, sufletul Sau a aflat iarasi pace, o pace necunoscuta pe pamant, care nu poate fi tulburata prin vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni, defaimare, nerecunostinta ori strigate fara de judecata, ori chiar durerea rastignirii. Domnul nostru Iisus Hristos a castigat cea mai mare izbanda asupra lui Satan in Gradina Ghetsimani si a facut aceasta intru ascultarea Sa fata de Dumnezeu Tatal. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost invins de catre Satan; prin ascultare fata de Dumnezeu, Hristos l-a invins pe Satan, dand mantuire lui Adam si urmasilor sai. In Gradina Edenului, Satan a invins omul; in Gradina Ghetsimani, Omul l-a invins pe Satan. Acesta este razboiul pe care il relateaza Evanghelia. Era trebuincios ca omul sa fie biruitor – omul, nu Dumnezeu, asa incat toti oamenii sa poata avea inaintea lor acest pilda a razboiului si a biruintei – o pilda omeneasca, care sa poata fi urmata. Asadar, Dumnezeu L-a lasat pe Omul Iisus sa lupte cu Satan si cu toate puterile aceluia. De aici chinurile ingrozitoare ale Omului; de aici strigatul: “treaca de la mine acest pahar!” De aici sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau de pe fata Lui. Dar, daca trupul este neputincios, duhul este intru tarie. Si duhul a fost biruitor, mai intai asupra trupului si apoi asupra lui Satan. Poate ca Satan nu a fost in stare sa priceapa ca el a fost cu totul biruit in Gradina Ghetsimani si a continuat sa se veseleasca de batjocorirea, rastignirea si moartea Domnului. Dar atunci cand Domnul, prin moarte si ingropare, a coborat ca un trasnet in imparatia lui Satan, atunci Satan si-a dat seama ca izbanda sa aparenta de pe Golgota a fost pur si simplu culminarea infrangerii sale din Gradina Ghetsimani.

In acelasi chip in care Domnul Iisus a flamanzit si a insetat ca om; in acelasi chip in care El era obosit ca om, ca El manca si dormea ca om, umbla si vorbea, plangea si se bucura, tot asa a si suferit ca om. Atunci nimeni dintre noi sa nu spuna: era usor pentru El sa sufere – El era Dumnezeu! – dar cum sa inving eu suferinta? Asemenea cuvinte sunt vorbe goale, care se impiedica din necunoastere si din moleseala duhului. Hristos nu a aflat suferinta usoara, caci El nu a suferit ca Dumnezeu, ci ca om. Si, mai mult decat atat, suferinta a fost cu mult mai grea pentru El, Cel Unul curat si Fara de Pacat, decat pentru noi, care ne facem vinovati si plini de pacat. Cind suferim, sa nu uitam niciodata ca noi suferim pentru pacatele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos nu a suferit din pricina Lui, nici pentru El, ci din pricina oamenilor si pentru oameni, pentru multi oameni si pentru pacatele tuturor oamenilor. Si cand un singur pacat a adus moartea lui Adam; cand un singur pacat a asezat semnul vesnic al rusinii pe fruntea lui Cain; cand, pentru doua sau trei pacate, David a suferit atat de mult; cand pentru multe pacate, Ierusalimul a fost distrus si Israelul a fost luat in robie – va puteti inchipul suferinta pe care a indurat-o El, cand apasau asupra Lui munti uriasi de pacate, ale tuturor oamenilor din toate vremurile! Acestea erau pacate grele: pacate datorita carora s-a deschis pamantul si a inghitit oameni si animale; pacate datorita carora au pierit cetati si popoare intregi; pacate datorita carora a venit Potopul si foametea si seceta si ciuma si lacustele si omizile; pacate care au adus razboaie intre popoare, pierderi si distrugeri; pacate care au deschis portile sufletului omenesc spre napustirea duhurilor celor rele; pacate din pricina carora s-a intunecat soarele, s-a involburat marea si raurile au secat. Ce rost are sa le numaram pe toate? Se poate numara nisipul marii sau iarba plaiurilor? Toate aceste pacate, fiecare dintre ele fiind la fel de aducatoare de moarte, precum otrava celui mai veninos sarpe – pentru ca plata pacatului este moartea (Romani 6:23) – fiecare pacat a apasat asupra neprihanitului Om Iisus Hristos. El a luat pacatele noastre asupra Lui. Atunci, ni se mai pare noua de nepriceput faptul ca sudoarea Ii curge de pe frunte ca picaturi de sange? Este de nepriceput cererea Lui: “treaca de la Mine acest pahar”? Iata, “cu greu va muri cineva pentru un drept… dar… pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi” (Romani 5:7-8). Inchipuieste-te pe tine sa fii dus la esafod pentru un om drept si gandeste-te ce greu ar fi. Si mai inchipuieste-ti ca te afli pe esafod pentru un ucigas – si acel ucigas este tocmai unul care a savarsit ucidere impotriva ta. Gandeste-te ca esti osandit la moarte pentru izbavirea lui! Numai la gandul acesta va curge sudoare pe tot trupul tau! Si numai atunci iti sta in putinta sa pricepi sudoarea de sange a lui Hristos. Si atunci vei striga cu glas mare, plin de infricosare, uimire si dus pana la marginea rabdarii sufletesti: Iata Omul care este Dumnezeu!

“Iata Omul!” a strigat Pilat multimii de iudei, aducandu-le pe Hristos purtand pe cap cununa de spini si hlamida rosie avea pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost din uimire fata de cinstea, pacea si tacerea lui Hristos, sau cu scopul de a starni simpatia iudeilor? Poate ca a fost si una si alta. Sa strigam cu uimire: “Iata Omul!” Iata Omul viu, adevarat si biruitor, omul asa cum l-a alcatuit Dumnezeu, atunci cind l-a facut pe Adam. Iata Omul – bland, smerit si ascultator fata de Voia lui Dumnezeu, asa cum a fost Adam in Rai inainte de a pacatui si de a fi izgonit. Iata Omul lipsit de ura sau rau, cu linistea de nezdruncinat in mijlocul vijeliei de ura si de rautate, din partea oamenilor si a dracilor! Lupta Lui a fost purtata in Gradina Ghetsimani. In clipa cand El a strigat, pentru a treia si ultima oara, “Faca-se voia Ta”, pacea s-a salasluit in sufletul Sau. Aceasta pace L-a sporit pe El in cinste, ceea ce i-a suparat pe iudei si l-a facut pe Pilat sa se minuneze. El Si-a dat trupul in Voia Tatalui Sau, tot asa cum, putin mai tarziu, Si-a dat sufletul in mainile Tatalui Sau. El Si-a supus in intregime voia Sa omeneasca Voii Dumnezeiesti a Tatalui Sau ceresc. Nedorind rau nici unui om, Mielul cel cu intelepciunea intreaga, a cazut in genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atat de greu, ci pacatele lumii; pacatele care, impreuna cu trupul Sau, urmau sa fie rastignite pe lemnul Crucii.

Dar ce spunem noi atunci cand vorbim despre faptul ca Hristos nu voia raul nici unui om la aceasta vreme cumplita? Noi am spus lucrurile numai pe jumatate. El voia binele pentru toti oamenii si pentru toate lucrurile. Si chiar si acum nu am spus totul. El nu numai ca a dorit binele, dar a si lucrat pentru binele tuturor pana in clipa mortii Sale. Chiar si de pe Cruce, El a lucrat pentru binele tuturor, chiar si pentru binele celor care L-au rastignit pe Cruce. El a facut tot ceea ce putea sa faca pentru ei, in durerile rastignirii: El le-a iertat pacatele.

“Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” (Luca 23:34). Aceasta nu este numai o dorinta buna, ci o lucrare buna – cea mai mare buna lucrare, pe care o pot cere pacatosii de la Dumnezeu. Pe Cruce, sub apasarea mortii, toti erau chinuiti de durere, Domnul era preocupat de mantuirea oamenilor. El le iarta oamenilor nestiinta lor. El Se roaga pentru ucigatorii care L-au rastignit pe Cruce si L-au strapuns cu sulita. La vremea rastignirii Sale, El a implinit marile porunci pe care le daduse oamenilor: poruncile despre neincetata rugaciune, despre milostenie, despre iertare, despre dragoste. Cine s-a rugat vreodata pentru ucigatori, cazand in mainile ucigatorilor – s-a rugat pentru mantuirea lor, s-a nelinistit pentru ei, le-a iertat faptele lor, cele pline cu rautate? Chiar si oamenii cei mai buni, cazand in mainile ucigatorilor, s-au rugat lui Dumnezeu numai pentru ocrotirea lor, s-au gandit la binele lor personal, isi faceau griji pentru ei si isi aduceau indreptatiri. Oamenii cei preadrepti, inainte de venirea lui Hristos, aveau neputinta de a inalta rugaciune pentru cei ce le-au gresit. Cu totii cereau lui Dumnezeu si omului, razbunare impotriva celor care le facusera rau. Dar iata, Domnul Isi iarta vrajmasii si Isi face griji pentru ei; El ii iarta si Se roaga pentru ei. Ce lucruri marunte le tinem in noi si le tot pomenim de rau! Pentru ce lucruri marunte ne pornim spre razbunare manioasa! Si noi facem aceasta, noi, care in fiecare zi ne atragem mania lui Dumnezeu, incalcand poruncile Sale sfinte cu ganduri necurate, doriri necurate si fapte nedrepte. Nimeni dintre noi nu se poate numi om, daca nu-si iubeste aproapele. Iubirea de aproapele, aceasta singura ne poate face oameni – oameni vii, adevarati. In desert ne uitam la Domnul nostru rastignit pe Cruce, in desert ascultam ultima Lui rugaciune pentru pacatosi, daca noi nu avem pic de dragoste pentru aproapele si facem parte din ceata aceea de ucigasi, care L-au osandit pe nedrept si L-au dus pe El la moarte. De aceea, sa nu ne imbogatim de uimire si minunare, vazand dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, ci sa ne rusinam de minunarea noastra – sa ne rusinam, caci aceasta rugaciune a Sa de pe Cruce, pentru noi este.

“Cu cat mai mare este dragostea, cu atat mai mare este suferinta”, spune Sfantul Teodor Studitul. Totusi, daca neputinciosi suntem ca sa masuram cat de mare este dragostea Domnului Iisus pentru noi, sa ne ostenim cu osardie mare sa masuram cat de mari sunt suferintele Lui pentru noi. Acestea au fost atat de mari si atat de cumplite, ca le-a simtit chiar si pamantul, si s-a cutremurat; soarele le-a simtit si s-a intunecat; pietrele s-au despicat; catapeteasma templului s-a sfasiat in doua de sus pana jos; mormintele s-au deschis; mortii au iesit din morminte; sutasul de sub Cruce L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu; talharul de pe cruce s-a pocait. Fie atunci ca inimile noastre sa nu fie mai oarbe decat pamantul, mai invartosate decat pietrele, mai lipsit de simtire decat mormintele si mai moarte decat mortii. Ci sa ne pocaim ca talharul de pe cruce si sa-L slavim pe Fiul lui Dumnezeu, precum sutasul lui Pilat, de sub Cruce; si fiecare, dimpreuna cu sfintii nostri frati si surori, sa fim izbaviti de la moarte prin suferintele lui Hristos, curatiti prin Preacuratul Sau sange, sa fim imbratisati de mainile Sale sfinte, intinse, si sa ne invrednicim de Imparatia Lui fara de moarte. Pentru ca cei ce vor fi fara bagare de seama fata de acestea, vor ramane in aceasta viata in ceata ucigatorilor lui Antihrist si, in lumea ce va sa vina, se vor salaslui dimpreuna cu talharul nepocait, departe, departe de tot de fata lui Dumnezeu. Pentru ca, desi Dumnezeu S-a aflat odinioara dimpreuna cu ucigatorii pe pamint, El nu Se va mai afla niciodata impreuna cu ei in ceruri.

Atunci, sa ne plecam intru marire inaintea suferintelor Domnului, inaintea Celui rastignit pe Cruce pentru noi, pacatosii. Sa marturisim si sa slavim Numele Sau cel sfant. Slava si lauda Lui: Omului adevarat si Dumnezeului adevarat, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Preluat de aici.

Atunci ostasii dregatorului, ducand ei pe Iisus in pretoriu, au adunat in jurul Lui toata cohorta , si dezbracandu-L de hainele Lui, I-au pus o hlamida rosie. Si impletind o cununa de spini, I-au pus-o pe cap si in mana Lui cea dreapta trestie; si, ingenunchind inaintea Lui, isi bateau joc de El, zicand: Bucura-Te, regele iudeilor! Si scuipand asupra Lui au luat trestia si-L bateau peste cap. Iar dupa ce L-au batjocorit, L-au dezbracat de hlamida, L-au imbracat cu hainele Lui si L-au dus sa-L ratigneasca. Si iesind, au gasit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit sa duca crucea Lui. Si venind la locul numit Golgota, care inseamna: locul Capatinii, I-au dat sa bea vin amestecat cu fiere; si, gustand, nu a voit sa bea. Iar dupa ce L-au rastignit, au impartit hainele Lui, aruncand sorti, ca sa se implineasca ceea ce s-a zis de proorocul: �Impartit-au hainele Mele intre ei, iar pentru camasa Mea au aruncat sorti.� Si ostasii, sezand, Il pazeau acolo. Si deasupra capului au pus vina Lui scrisa: Acesta este Iisus, regele iudeilor. Atunci au fost rastigniti impreuna cu El doi talhari, unul de-a dreapta si altul de-a stanga. Iar trecatorii Il huleau, clatinandu-si capetele, si zicand: Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-Te pe Tine Insuti! Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce! Asemenea si arhiereii, batandu-si joc de El, cu carturarii si cu batranii, ziceau: Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Daca este regele lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce, si vom crede in El. S-a increzut in Dumnezeu: Sa-l scape acum, daca-L vrea pe El! Caci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu. In acelasi chip Il ocarau si talharii cei impreuna-rastigniti cu El. Iar de la ceasul al saselea, s-a facut intuneric peste tot pamantul, pana la ceasul al noualea. Iar in ceasul al noualea a strigat Iisus cu glas mare, zicand: Eli, Eli, lama sabahtani? adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Iar unii dintre cei ce stateau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie il striga Acesta. Si unul dintre ei, alergand indata si luand un burete, si umplandu-l de otet si punandu-l intr-o trestie, Ii da sa bea. Iar ceilalti ziceau: Lasa, sa vedem daca vine Ilie sa-L mantuiasca. Iar Iisus, strigand iarasi cu glas mare, Si-a dat duhul. Si iata, catapeteasma templului s-a sfasiat in doua de sus pana jos, si pamantul s-a cutremurat, si pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti s-au sculat. Si iesind din morminte, dupa invierea Lui, au intrat in cetatea sfanta si s-au aratat multora. Iar sutasul si cei ce impreuna cu el pazeau pe Iisus, vazand cutremurul si cele intamplate, s-au infricosat foarte, zicand: Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!

Matei 27. 27-54

Si pe cand Il duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din tarina, i-au pus crucea, ca s-o duca in urma lui Iisus. Iar dupa El venea multime multa de popor si de femei, care se bateau in piept si Il plangeau. Si intorcandu-Se catre ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri. Caci iata, vin zile in care vor zice: Fericite sunt cele sterpe si pantecele care n-au nascut si sanii care n-au alaptat! Atunci vor incepe sa spuna muntilor: Cadeti peste noi; si dealurilor: Acoperiti-ne. Caci daca fac acestea cu lemnul verde, cu cel usact ce va fi? Si erau dusi si altii, doi facatori de rele, ca sa-i omoare impreuna cu El. Si cand au ajuns la locul ce se cheama al Capatanii, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul de-a dreapta si altul de-a stanga. Iar Iisus zicea: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac. Si impartind hainele Lui, au aruncat sorti. Si sta poporul privind, iar capeteniile isi bateau joc de El, zicand: Pe altii i-a mantuit; sa Se matuiasca si pe Sine Insusi, daca El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu. Si Il luau in ras si ostasii care se apropiau, aducandu-I otet, si zicand,: Daca Tu esti regele iudeilor, mantuieste-Te pe Tine Insuti! Si deasupra Lui era scris cu litere grecesti, latinesti si evreiesti: Acesta este regele iudeilor. Iar unul dintre facatorii de rele rastigniti, Il hulea zicand: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi. Si celalat, raspunzand, il certa, zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa n-a facut nici un rau. Si zicea lui Iisus: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in imparatia Ta. Si Iisus I-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai. Si era acum ca la ceasul al saselea si intuneric s-a facut peste tot pamantul pana la ceasul al noualea, cand soarele s-a intunecat; iar catapteasma templului s-a sfasiat pe mijloc. Si Iisus, strigand cu glas tare, a zis: Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu. Si aceasta zicand, Si-a dat duhul. Iar sutasul, vazand cele ce s-au facut, a slavit pe Dumnezeu, zicand: Cu adevarat, Omul Acesta drept a fost. Si toate multimile care venisera la aceasta priveliste, vazand cele intamplate, se intorceau batandu-si pieptul.

Luca 23. 26-48

IATA MIRELE... JERTFA DE SINE , DIN DRAGOSTE PENTRU OMENIRE...

http://calindragan.wordpress.com/2010/04/02/vinerea-mare-rastignirea-domnului-%C8%99i-mantuitorului-nostru-iisus-hristos/

Rastignirea

Din clipa in care Pilat renunta la dreptul sau de gratiere si il preda pe Iisus evreilor, Domnul este parasit in mainile calailor Sai. Sinedristii, pe care ii vom regasi pe Golgota, grabesc pornirea convoiului, caci in acea seara se praznuiau Pastile si pana atunci osanditul trebuia sa-si fi dat sufletul. Impreuna cu Iisus aveau sa fie rastigniti si doi talhari, condamnati probabil mai de mult, pe care Pilat, in semn de dispret fata de iudei, ii asociaza la supliciul Aceluia socotit drept regele lor.

Osanditii trebuiau sa-si poarte singuri crucea pana la locul executiei, ei fiind dati in grija unui sutas, ajutat de o mica unitate de ostasi romani. Evreii il duc la moarte, dar romanii sunt cei ce supravegheaza executarea pedepsei.

In urma venea multime mare de popor, dintre care nu toti erau impotriva lui Iisus. Fiind ajunul Pastilor, in Ierusalim se aflau in acel moment numerosi pelerini veniti cu prilejul sarbatorilor, care vor fi urmat convoiul osanditilor, atat din curiozitate, cat si poate dintr-un sentiment de compasiune pentru Iisus, despre care auzisera atatea.

Iata-L deci pe Fiul Tatalui, care Se intrupase spre a-1 mantui pe om, ducandu-Si cu anevoie crucea catre locul unde avea sa patimeasca. Acela care ii indemnase pe ucenicii Sai sa-si poarte crucea, simbol al acceptarii suferintelor, indeplineste acum aceasta lucrare in toata cruda ei realitate. Pentru Iisus crucea nu mai este un simbol, ci un obiect care apasa cu toata greutatea pe firavii Lui umeri. Ducandu-Si crucea, El simte povara conditiei umane, ingreuiata de noianul pacatelor.

Chinurile Domnului, care la Ghetsimani fusesera numai spirituale, sunt acum sporite de suferinta trupeasca, caci spre a ne izbavi El trebuia sa sufere nu numai in cuget, ci si in sfant trupul Sau. Fiind foarte slabit din pricina flagelarii care precedase acest supliciu, Iisus Se prabusea sub greutatea poverii. De aceea romanii au apelat la ajutorul unui om strain de Iisus, care sa-I ajute la purtarea crucii.

Toti sinopticii relateaza ca, in drum spre Golgota, ostasii oprira un trecator, Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, dupa cum precizeaza Marcu (Marcu 15, 21), si il silira sa duca crucea. Simon se supuse fara impotrivire la aceasta porunca si, purtand crucea, merse in urma lui Iisus pana la locul supliciului (Luca 23, 26). Se pare ca, ulterior, Simon s-a convertit. Sfantul Pavel, in epistola catre romani, pomeneste pe un anume Ruf "cel ales intru Domnul" (Rom. 16, 13). Daca acest Ruf era cu adevarat feciorul cirineianului, inseamna ca fapta lui Simon rodise insutit pentru neamul lui.

Trebuie retinut amanuntul notat de Luca, si anume ca Simon venea de la tarina. Rezulta deci ca - asa cum s-a mai subliniat - evenimentul a avut loc in ajunul Pastilor, caci in zi de praznic nimeni nu ar fi cutezat sa mai iasa la camp.

Lui Simon i s-a daruit cea mai mare gratie, de care nu s-au invrednicit nici apostolii: aceea de a purta crucea Domnului, contribuind astfel la usurarea suferintelor Sale. Hristos este Dumnezeu, dar si om adevarat, in aceste ceasuri cumplite, Logosul acorda intaietate omenitatii din Hristos: El infraneaza puterea dumnezeirii pentru ca omul sa fie lasat singur prada durerii si s-o invinga. Iisus sufera ca om si de aceea are nevoie de un alt om cu care sa imparta suferinta, care sa-L ajute la purtarea crucii. Aceasta nu este un semn de neputinta, ci de smerenie, un alt aspect al chenozei, ce merge pana la asumarea tuturor trasaturilor omenesti, care nu constituie alunecari spre pacat. Acceptand ca un altul sa-L sprijine si sa-I ia o parte din povara, Hristos alunga orice urma de orgoliu. Exista o ispita subtila si in dorinta de a infrunta singur suferintele, bizuindu-te pe propriile puteri. Domnul o respinge, primind sa fie ajutat. Gandul ca si Hristos a avut nevoie de o prezenta omeneasca si a ingaduit ca un altul sa fie alaturi de El este de natura sa ne mangaie si sa ne faca sa nu dezna-dajduim atunci cand simtim ca ne lasa puterile. Ucenicii lui Hristos nu vor fi insa niciodata singuri cu crucea ce le-a fost harazita, caci Domnul este pururea cu ei, ajutandu-i sa o poarte.

Printre cei care urmau lui Iisus pe drumul spre locul Capatanii se aflau, dupa marturia lui Luca, si unele femei "care se bateau in piept si II plangeau" (Luca 23, 27). Vazandu-le, Domnul Se intoarse catre ele si le spune: "Fiice ale Ierusalimului, nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plan-geti-va si pe copiii vostri" (23, 28), adaugand o profetie care reaminteste o proorocie a lui Osea: "Caci iata, vin zile in care vor zice: Fericite sunt cele sterpe si pantecele care n-au nascut si sanii care n-au alaptat!" (23, 29).

Mantuitorul Se infioara la gandul incercarilor ce le asteapta pe aceste femei, dar si pe cei ce vor veni dupa ele. El sufera in cugetul Sau pentru destinul tragic al lui Israel, pe care a nadajduit de atatea ori ca ar putea sa-l indeparteze si care acum ii apare de neinlaturat. La chinul Sau se adauga gandul la suferintele pe care le va indura poporul evreu.

In legatura cu prezenta acestor femei ce il compatimesc pe Iisus si plang pentru El, trebuie subliniat ca nicaieri in Evanghelii nu apare vreo femeie care sa manifeste ostilitate fata de Mantuitorul. Chiar in clipa cand iudeii il trimit la moarte, femei din Ierusalim il urmeaza plangand. Prin ele, Israel participa la suferintele lui Hristos, indreptatind astfel speranta exprimata de Sfantul Pavel potrivit careia o ramasita, aleasa prin har si apartinand poporului ales, va dobandi ceea ce au pierdut ceilalti (Rom. 11, 5-7). Evreii nu au fost numai calai; printre ei s-au aflat si ucenici, care se cutremurau de suferintele lui Iisus, precum si femeile care L-au insotit pe Golgota. Vestind fiicelor Ierusalimului nenorocirile ce vor veni, Iisus adauga: "Daca fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?" (Luca 23, 31), intrebare de natura sa nedumereasca. Pare ca lemnul verde il inchipuie chiar pe Hristos, asemuit unui copac fecund, pe cand prin cel uscat El intelege pe cei secatuiti de o viata spirituala si rosi de pacate. Daca El, Fiul Tatalui, Mielul cel fara de prihana, trebuie sa patimeasca astfel, ce vor avea de indurat cei apasati de greutatea pacatelor proprii? Domnul ii vizeaza aici in primul rand pe cei vinovati de moartea Lui, dar si pe ratacitii ce vor veni. intrebarea Sa rasuna profetic peste veacuri.

Pe cand Mielul, ce ridica pacatele lumii, Se indrepta sangerand spre locul unde avea sa fie rastignit, preotii si arhiereii junghiau in templu mieii pastrati pentru marea sarbatoare si se pregateau sa serbeze Pastile! Hristos, a Carui jertfa fusese prefigurata de uciderea mielului pascal, va patimi in ziua si la ceasul cand evreii faceau pregatirile pentru praznu-irea Pastilor.

Si totusi, cei de fata raman orbi si nu inteleg ca sub ochii lor se implinesc cele prefigurate in vechea alianta si prevestite de prooroci... Este cea mai cumplita orbire colectiva din istorie - bogata, de altfel, in numeroase rataciri. Cei care urcasera la Ierusalim pentru a participa la cina pascala sunt fara sa vrea si fara sa stie martori la Jertfa Mielului, care se implineste spre mantuirea lor si a tuturor oamenilor.

Evanghelistii se dovedesc extrem de concisi in relatarea rastignirii. Mai mult decat oricand se observa aici sobrietatea lor, teama de a se opri asupra unor amanunte menite sa raneasca sensibilitatea si sa creeze efecte dramatice. Ei evita constant tot ce poate stimula imaginatia si se limiteaza in relatarile lor la ceea ce este esential si semnificativ din punct de vedere spiritual. "Si cand au ajuns la locul ce se cheama al Capatanii, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul de-a dreapta si altul de-a stanga" relateaza Luca extrem de succint (23, 33).

Denumirea de Capatana sau Golgota a locului isi gasea explicatia in forma ridicaturii stancoase pe care aveau sa se inalte crucile. El se afla situat in nordul Ierusalimului, langa poarta Damascului. Sfantul Ioan Hrisostom spune ca Hristos a fost ucis in afara orasului si a zidurilor acestuia, tocmai pentru ca jertfa Sa este universala.

Dupa o veche traditie ebraica, pe Golgota s-ar fi aflat ingropat craniul lui Adam, credinta de natura sa sugereze numeroase conexiuni. Tot aici ar fi vrut Avraam sa-l jertfeasca pe Isaac, personaj biblic in care exegetii au intrezarit prefigurarea lui Hristos. Ierusalimul constituie de altfel axul in jurul caruia graviteaza toate religiile abrahamice si, dupa spusele profetilor, tot aici va avea loc Judecata de Apoi si va incepe transfigurarea finala. Numai la Ierusalim putea deci Fiul lui Dumnezeu sa patimeasca si sa invinga moartea.

Inainte de a fi tintuit pe cruce, lui Iisus I se da sa bea vin amestecat cu fiere, dupa Matei, cu smirna, dupa Marcu; dar gustandu-l, Domnul il respinge. Era obiceiul ca o astfel de bautura ametitoare sa fie data osanditilor inainte de supliciu, pentru a-i face sa indure mai usor chinurile. Matei mentioneaza fierea poate tocmai pentru a sublinia din nou implinirea unei profetii: "Si mi-au dat spre mancarea mea fiere si in setea mea m-au adapat cu otet" (Ps. 68, 25). Partea a doua a profetiei se va realiza peste cateva ceasuri.

Marcu este singurul evanghelist care consemneaza ora cand a avut loc rastignirea: "Iar cand L-au rastignit, era ceasul al treilea" (Marcu 15,25). Deasupra crucii Mantuitorului, Pilat poruncise sa se puna o tablita cu inscriptia: "Iisus Nazarineanul, imparatul iudeilor" (Ioan 19, 19), scrisa in evreieste, latineste si greceste. Ioan afirma ca arhiereii, nemultumiti de aceasta formulare, s-au dus la procurator si l-au rugat sa schimbe textul: "Nu scrie: imparatul iudeilor, ci ca Acela a zis: Eu sunt imparatul iudeilor" (19, 21), sugerara ei. Pilat insa, de data aceasta, nu s-a mai lasat influentat si a ramas la punctul sau de vedere. "Ce am scris, am scris" (19, 22) le raspunde el scurt preotilor evrei, fara a mai admite o noua discutie. Din pacate, procuratorul se hotaraste cam tarziu sa-si mentina autoritatea; totusi, este impresionant de constatat cum, afirmand demnitatea imparateasca a lui Hristos, el exprimase fara sa-si dea seama un adevar a carui insemnatate nici nu o sesizeaza. Semnificativ este si faptul ca inscriptia apare scrisa in limbile celor trei mari culturi, care isi vor pune succesiv pecetea pe religia intemeiata de Iisus. Iudeea, Elada si Roma sunt astfel prezente pe Golgota, asistand la nasterea Bisericii crestine si a unui nou mod de adorare a Divinitatii.

Sobrietatea naratiunii evanghelice, care elimina orice detaliu macabru si evita continuu sa cada in patetism, eludeaza momentul infricosator in care Fiul Tatalui este pironit in cuie si tintuit pe lemnul crucii si toata suferinta ce a incaput in acele clipe in care s-a indeplinit mantuirea noastra. Doar Luca mentioneaza cateva cuvinte ale Mantuitorului, care depasesc in dragoste jertfelnica tot ceea ce rostise El pana atunci. Pe cand ostasii de fata il huleau si isi bateau joc de El, Domnul se ruga: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34). El nu ridica glasul spre a Se plange sau spre a-i ameninta pe calaii Sai, ci doar spre a Se ruga ca Tatal ceresc sa le ierte acest pacat. in apararea evreilor, Iisus invoca argumentul nestiintei: nici iudeii, nici ostasii romani nu banuiesc ca il rastignesc pe Fiul lui Dumnezeu. De fapt, acesta este cel mai puternic temei pentru care Israel poate fi absolvit de pacatul sau. Sfantul Petru va afirma cu tarie: "Si acum, fratilor, stiu ca din nestiinta ati facut rau ca si mai-marii vostri" (F.A. 3, 17), iar Sfantul Pavel va sublinia si el ca iudeii L-au osandit pe Iisus "necunoscandu-L" (F.A. 13, 27).

Claudel spune ca rugaciunea de pe cruce a Mantuitorului a fost ascultata - cum ar fi putut fi altfel? - si ca Israel, fiul risipitor indragit de Dumnezeu, in ciuda caderilor sale, se va mantui pana in cele din urma. Tot el subliniaza cu subtilitate ca evreii, desi au facut posibila jertfa de pe cruce, sunt totusi primii care s-au bucurat de roadele ei, intrucat pe cand scump sangele lui Hristos curgea pentru mantuirea tuturor oamenilor, El Se ruga in primul rand pentru iertarea fiilor lui Israel385. Ultimul Lui gand merge deci catre poporul Sau, de soarta caruia Se infioara.

Indata ce sfarsira cu rastignirea, ostasii luara hainele lui Iisus si le impartira intre ei. Era obiceiul ca hainele osandirilor la moarte sa fie date celor care supravegheau indeplinirea sentintei. Soldatii se gasira insa de data aceasta in incurcatura, deoarece camasa, fiind fara cusatura si tesuta in intregime, nu putea fi sfasiata. Atunci le dadu in gand sa o traga la sorti. Pe cand Hristos patimea pentru noi toti, cei ce il pazeau se dedau la un joc de noroc spre a-si insusi ultimele lucruri ramase de la El. Fiul Tatalui paraseste aceasta lume dezbracat de orice podoaba si lipsit de tot ce ar fi putut poseda, dand astfel pilda suprema a renuntarii totale, deoarece primeste moartea intr-o stare de umilire desavarsita.

Actul ostasilor face parte din seria faptelor ce fusesera proorocite de profetii care, cu veacuri in urma, anticipand intr-un mod uluitor, pana in cele mai mici amanunte, Patimile lui iisus. Sfantul Ioan Evanghelistul confirma ca prin tragerea la sorti s-a implinit profetia (Ps. 21, 20) unde se spunea: "impartit-au hainele Mele lorusi si pentru camasa Mea au aruncat sorti" (Ioan 19, 24). De la Augustin incoace exegetii s-au deprins sa vada in camasa fara cusatura simbolul Bisericii lui Hristos, ce nu poate fi nici impartita, nici dezbinata.

Dar pare ca acel joc infam, ce consta in a trage la soiti hainele Celui care "intemeiase pamantul pe ape", nu era inca suficient spre a umple paharul cu umilinte pe care Hristos trebuia sa-l soarba pana la ultima picatura, in timp ce Iisus, cu bratele intinse pe crucea inaltata intre cer si pamant, patimea pentru a readuna in jurul Sau si pentru a readuce la Tatal tot ce odinioara zidise, si pe cand sangele Sau se prelingea pe pamant sfintindu-1, cei ce treceau indrazneau sa-L infrunte chiar si in acea clipa suprema. Unii isi aminteau de invinuirea privind daramarea templului si il sfidau: "Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuies-te-Te pe Tine insuti! Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce!" (Matei 27, 40). Iar arhiereii, carturarii si batranii - toti venisera deci pe Golgota sa asiste la rastignirea lui Iisus - isi bateau si mai amarnic joc de El, spunand: "Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Daca este regele lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce, si vom crede in El. S-a increzut in Dumnezeu: Sa-L scape acum, daca-L vrea pe El! Caci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu" (27, 42-43).

Cumplite sunt aceste provocari; ele oglindesc din nou interventia duhului celui rau, inrudindu-se in intelesul lor adanc cu ispitirile, si totodata pun iarasi in lumina nedumeririle evreilor. in esenta, ceea ce I se cere lui Hristos, pana in ultima clipa, este un miracol uluitor: sa-Si arate puterea coborand de pe cruce si nimicindu-Si calaii, pentru ca numai astfel vor crede in El. Este de presupus ca unii dintre cei care rosteau aceste hule erau sinceri; poate ca ei chiar asteptau minunea menita sa-L salveze de supliciu si sa le intareasca credinta. Un asemenea miracol i-ar fi putut desigur converti pe multi. Mantuitorul insa a evitat continuu sa recurga la minuni menite sa starneasca uimirea si sa excite curiozitatea, fara insa a produce o prefacere launtrica, deoarece astfel de minuni ar fi avut un caracter de constrangere si ar fi dus la convertiri superficiale, realizate cu pretul violarii libertatii persoanei. Si apoi, tinea de o randuiala mai adanca, pe care noi nu o putem patrunde intru totul, ca omul sa fie mantuit prin suferinta si jertfa, si nu printr-un act de putere. Pe cruce Iisus nu savarseste nici o minune, dar prin suferinta Sa tacuta si primita cu rabdare El ne izbaveste pe toti de sub stapanirea pacatului si a mortii. Fiecare picatura din sfant sangele Sau sterge cate una din faradelegile noastre.

Sub ochii celor ce treceau pe Golgota avea loc cea mai mare minune din cuprinsul istoriei: portile cerului se deschideau si omul, izbavit de moarte, regasea comuniunea cu Tatal ceresc. Si totusi, martorii acestui eveniment unic, neintelegand nimic, continuau sa ceara o minune. Dar cuvintele aruncate de catre arhierei in obrazul lui Hristos includeau inca o intentie demonica: aceea de a surpa increderea lui Iisus in Tatal, Care aparent il parasise, lasandu-L prada mortii.  Se simt din nou uneltirile celui rau, care nazuieste sa-L rupa pe Hristos de Tatal picurand in sufletul Sau deznadejdea in fata unei morti nedrepte. Duhul intunericului incearca, prin glasul arhiereilor si al trecatorilor lipsiti de suflet, sa trezeasca in Hristos spiritul de revolta, tendinta de autoafirmare, cu scopul de a-L face sa Se opuna Tatalui, sa-L infrunte. Dar ceea ce satana nu izbutise odinioara, pe muntele Carantaniei, cand folosise mirajul placerii si al puterii, nu ii va fi dat nici acum sa obtina, in ciuda suferintei care punea stapanire pe trupul lui Iisus.

Tocmai prin faptul ca a acceptat in mod liber suferinta si a indurat-o rara carteala si revolta a putut Hristos sa ne mantuiasca. Sfantul Pavel si toti ceilalti scriitori neotestamentari subliniaza in repetate randuri ca Mantuitorul a dat dovada de cea mai deplina smerenie, facandu-Se ascultator "pana la moarte, si inca moarte de cruce" (Filip. 2, 8). Prin cruce Domnul a biruit orgoliul, precum si orice tendinta de autoafirmare care se afla la originea tuturor pacatelor. Acceptand sa fie asezat in rand cu ultimii dintre nelegiuiti, sa sufere supliciul cel mai hulit, El a lepadat orice mandrie si S-a supus intru totul Tatalui, rabdand ocari si insulte fara a Se plange sau a-i blestema pe calaii Sai. Blandetea, supunerea la vointa Tatalui constituie trasaturile cele mai caracteristice ale Mielului lui Dumnezeu, asa cum fusese intrezarit cu veacuri in urma de Isaia, in viziunea sa profetica: "Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa" (53, 7).

Spre a-l mantui pe omul care se pierduse tocmai prin dorinta de a se opune Tatalui si de a-si fauri o vointa autonoma, neatarnata, Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, Care intruchipeaza atotputernicia divina, "Se jertfeste in mod liber si renunta la orice putere si mai ales la orice vointa de putere", facand ca atotputernicia Sa sa se preschimbe in darul de a birui prin rabdare. Iisus afirmase singur despre Sine: "Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, fiindca Eu imi pun sufletul, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-1 ia de la Mine, ci Eu de la Mine insumi il pun. Putere am Eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-1 iau. Aceasta porunca am primit-o de la Tatal Meu" (Ioan 10, 17-18).

Cuvintele de mai sus dezleaga intrucatva, atat cat poate fi ea dezlegata, taina cea de nepatruns a jertfei Fiului lui Dumnezeu. Ele atesta o data mai mult deplina libertate in care Hristos isi ofera propria viata, precum si faptul ca, savarsind de buna voie aceasta jertfa suprema, El indeplineste dorinta Tatalui si face astfel sa creasca neincetat dragostea dintre Tatal si Fiul. Schillebeecks subliniaza ca numai pe plan uman putea daruirea eterna a Fiului fata de Tatal sa capete forma de jertfa. De aceea Patimile constituie, dupa el, manifestarea suprema a dragostei Fiului fata de Tatal si a Tatalui fata de Fiul. A fost deci necesara aceasta chenoza suprema a Fiului, aceasta predare a Sa desavarsita in mainile Tatalui, indeplinita cu dragoste jertfelnica, pentru ca El sa-Si manifeste si pe plan temporal vocatia, care consta in a sluji si a Se darui.

Jertfa lui Hristos raspunde deci unei necesitati mai adanci, care tine de profilul spiritual al celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi, la care precumpanesc ascultarea si slujirea fata de Tatal, izvorate dintr-o iubire nemarginita. Spre a-l impaca pe om cu Dumnezeu si a-1 readuce in comuniune cu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.
Sărbătoarea aceasta a Intrării Maicii Domnului în Biserică este Sărbătoarea intrării Catedralei în Biserică. Aţi văzut de câte ori se cântă Maicii Domnului că este „Biserică sfinţită, în care Duhul cel Sfânt Şi-a găsit sălaş”, că este „Chivotul cel de taină”, sau, după cum spune o cântare grecească, „Catapeteasmă în care s-a pictat mai întâi icoana lui Hristos”. Şi pe mine, ţin minte, m-a impresionat profund când Părintele Moldovan ne-a adus în faţă cântarea aceea: „Bucură-te, Catedrală, că astăzi în pântecele tău se hirotoneşte preot Iisus Hristos”. Iată, aşadar, importanţa nemăsurată a Maicii Domnului.
Ştiţi că de astăzi, conform rânduielii canonice, se pot cânta colinde fără nici un fel de împotriviri din partea nimănui. Şi m-am gândit ce răsturnare de logică face Biserica înaintea ochilor noştri! Ştiţi că, de obicei, băieţii când fac curte fetelor, mirii, când curtează miresele, le colindă. Mirele merge şi colindă mireasa. Dar ia uitaţi-vă voi atent că de astăzi începând, mireasa colindă Mirele. Biserica, mireasa lui Hristos, Îl colindă pe Mirele Hristos. Şi bucurie mare se va face, nu neapărat pentru că avem fond dogmatic în colinde sau pentru că este liturgic sau canonic să fie aşa. ci pentru că orice cântare adusă spre slava lui Dumnezeu, care poate ţine inima blândă şi curată şi sufletul înălţat, este bineprimită înaintea lui Dumnezeu. De ce vă spun toate acestea? Pentru că, din păcate, am început şi noi să cădem în ispita de a vedea în Biserică numai o instituţie. Adică e ca şi cum, dacă stau cu capul în uşa Bisericii, m-aş mântui. Sau, dacă nu ţin „sfintele parăstase” cu sute de „sfinte colive” şi binecuvântatele celelalte lucruri despre care noi zicem că aparţin tradiţiei Bisericii, toată lumea s-ar înfuria şi ar sări pe capul nostru. Cum îşi pune, în schimb, o fată batic pe cap, toată lumea o acuză de sinuzită! Cum poartă preotul reverenda, cum este socotit mult prea rigorist! Cum citeşte preotul rugăciunile de la Liturghie, cum auzi: Ăsta e eretic! Cum se întâmplă ceva, care ţine, de fapt, de canonul adevărat al Bisericii, imediat eşti situat în partea cealaltă a ei.
Ştiu că nu v-a picat prea bine ce v-am zis şi, de obicei, în predici nu se prea bagă astfel de elemente. Dar aş vrea totuşi să vă spun şi ce am văzut într-un film despre un spital.La un moment dat este adusă înjunghiată o prostituată şi pusă acolo, pe masa de operaţie. Şi când se apucă medicul tânăr să-i opereze tăietura din abdomen, ea îi spune: „Află că sunt bolnavă de SIDA”. Ăsta se înfioară, se tulbură, se îndepărtează şi începe să lucreze lângă medicul celălalt, unde mai era, într-adevăr, o victimă, dar care mai putea să reziste mult şi bine. Fata trăgea să moară. Apare un medic mai bătrân - întotdeauna bătrânii ar trebui să fie mai înţelepţi, şi-n cazul acesta a fost - şi se apucă foarte rapid s-o coasă, să lucreze la ea. Apoi îl întreabă pe tânăr ce s-a întâmplat şi, răspunzându-i-se că fata are SIDA, îi zice: „Va trebui să-mi aduci un argument foarte important şi foarte puternic ca să-ţi iert ceea ce ai făcut tu acum”. Şi continuă: „De azi începând, nu mai operezi niciodată. Ieşi afară din spital!”

S-a blocat săracul tânăr. Era cum suntem noi toţi, ăştia care dăm din coate să ne ajungem un pic. Tânăr şi orgolios. Normal. Rănit profund, i-a zis: „N-am nici un argument. Nu-mi închipui ce argument aş putea să aduc”.Fetei trebuia să i se facă operaţie în continuare. Este pregătită pentru operaţia respectivă şi apare tânărul medic, şi-şi cere iertare dinaintea ei: „Erai şi prostituată şi bolnavă de SIDA şi m-am temut să risc. Am stat în faţa a zeci de bolnavi de SIDA şi niciodată nu m-am gândit că s-ar putea să-mi facă rău. Dar pe tine te-am văzut prostituată şi m-am scârbit, m-am stricat. Te rog să mă ierţi… Am greşit profund”. Şi pleacă. Bătrânul vine în întâmpinarea lui şi-l întreabă: „Am auzit c-ai vorbit cu bolnava şi că ţi-ai cerut iertare. Aşa e?” „Da.” „Păi tu nu-ţi dai seama în ce poziţie ne pui pe noi, cei din spital, când se va vedea ce tâmpit de medic avem?!” La care tânărul răspunde: „Îmi dau seama, dar nu mă interesează”. „Cum adică? Nu te interesează în ce poziţie e pus spitalul?!” „Nu.” „Păi cum aşa? E o prostituată mai importantă decât instituţia noastră?” „Da.” „O femeie a trotuarului e mai importantă decât spitalul nostru, decât instituţia noastră?!” „Da.” „Bine, îmbracă-te şi hai să mergem la operaţie!…”
Să nu uitaţi, fraţilor, că aveţi de mântuit oameni. OAMENI! N-aveţi de mântuit nici speculaţii filosofice, nici speculaţii teologice, nici rigorisme, n-aş putea spune nici canoane, că poate mă întind prea mult, dar nici canoane! Voi veţi avea de mântuit cu canonul, cu rigorismul, cu ritualul - dar dat pe măsura fiecăruia în parte - oameni, chipul slavei lui Dumnezeu, măcar deşi rănit de păcate.
Dacă vreţi, astăzi, Maica Domnului intrând în Biserică, încălcând rigorismul, ne dovedeşte că există mântuire şi în afara îngustimilor noastre. Nu vă spun toate acestea ca, devenind preoţi, să împărtăşiţi pe toată lumea sau să spovediţi cum vă taie capul, ori să vă purtaţi cum vreţi. Ci ca să vă fac să pricepeţi că pastoraţia are şi partea aceasta de iconomie, de dragoste. Şi dacă nu veţi merge să vestiţi oamenilor un Dumnezeu al dragostei şi al iubirii, zadarnică este misiunea voastră! Nu vă minţiţi! Pe nimeni n-o să mântuiască sumedenia noastră de denumiri teologice, de psiho-teologie sau pseudo-teologie sau mai ştiu eu cum. Ci ne va întreba Hristos ce am făcut pentru ceilalţi. Şi Maica Domnului este - zic eu - astăzi, un îndemn ca să pricepem ce avem de făcut.
Aş vrea să mă mai opresc la un singur aspect al sărbătorii de astăzi. Vă vor ataca probabil sectarii, dacă veţi ieşi mâine pe stradă, şi vă vor întreba care este legătura dintre Intrarea Maicii Domnului în Biserică şi Sfânta Scriptură. Şi va trebui să găsiţi argumente scripturistice, din Biblie, ca să-i mulţumiţi.
Dar va trebui să priceapă, o dată pentru totdeauna, că noi nu facem din Sfânta Scriptură carte de filosofie, ca să vedem dacă Maica Domnului mai are sau nu mai are feciorie după naştere, precum nu facem din Sfânta Scriptură nici material de meditaţii transcendente sau de ezoterisme. Ci noi o iubim pe Maica Domnului! Şi când o iubeşti pe Maica Domnului nu-ţi mai trebuie nici un argument. Şi m-am gândit cum a ştiut Maica Domnului ce inimă a avut fiecare dintre noi, venind încoace, şi cât de mult ne-a ajutat în cântare şi în slujire, pentru că a văzut că n-am venit să ne dăm rotunzi, ci să-I cântăm lui Dumnezeu prin ea. Şi ea a mijlocit pentru noi.
Ţineţi minte că la Litie tot timpul ne rugăm să ni se înmulţească pâinile. Să ştiţi că la prima Litie pe care am slujit-o noi la Facultate, am avut numai jumătate de pâine. Astăzi deja avem patru. S-au înmulţit. Eram numai zece oameni atunci, iar acum suntem jumătate de capelă, semn că Maica Domnului este lesne mijlocitoare înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Mi-am mai adus aminte de ceva. Eram pe tren şi un sectar îmi reproşează: „Ce tot o cinstiţi atâta şi o mai măriţi pe femeia aceea?!” I-am spus: „Frate, lasă! Lasă!” Săracul… Să vă rugaţi pentru cei care nu cred în puterea Maicii Domnului şi în dragostea ei. Sunt nişte handicapaţi. Nu ştiu ce înseamnă. Dacă ei n-au avut bucuria de a o întâlni pe Maica Domnului, de unde să ştie?! Arătaţi-le că ea este cea care vine de fiecare dată în întâmpinarea noastră. Ea este cea care ne poartă sub Acoperământ. Poate v-a zis Părintele Bria că termenul corect nu este acoperământ, ci umbră, umbra Maicii Domnului.
Cei care aţi fost la Mănăstirea Bistriţa aţi văzut acolo, exact la intrare, o icoană deosebit de interesantă, unde Maica Domnului are sub Acoperământul ei într-o parte pe boierii şi voievozii neamului - în frunte cu „preşedintele ales al României” -, iar în partea cealaltă pe preoţi, în frunte cu arhiereii, semn că sub Acoperământul Maicii Domnului domneşte egalitatea. Pentru că ea ne iubeşte pe toţi la fel. Falsă este impresia celor care spun că în faţa lui Dumnezeu unii au prioritate. Nu este adevărat! Dumnezeu ne iubeşte pe toţi în mod egal. Noi nu suntem egali în iubirea noastră faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu să ne dăruiască putere să facem din Intrarea Maicii Domnului în Biserică o primă etapă de intrare a Maicii Domnului în templul slavei lui Dumnezeu, care este fiecare dintre noi.
Cei care vă mai îndoiţi că Maica Domnului vă poate da ajutor oricând, oriunde şi oricum, încercaţi s-o rugaţi, întrebând-o ce să faceţi ca să vă mântuiţi. Dacă vă uitaţi bine de tot la viaţa ei, veţi vedea că o să vă mântuiască ascultarea, smerenia, fecioria, rugăciunea, postul şi, mai cu seamă, intrarea în Biserică.
Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă aibă în pază! Amin.

fragment din Privegheri - Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Mai-marilor Voievozi ai oştirilor cereşti, rugămu-vă pe voi, noi nevrednicii, ca să ne acoperiţi pe noi, prin rugăciunile voastre, cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: Izbăviţi-ne din nevoi, cei ce sunteţi mai-mari peste cetele puterilor de sus.

Schimbarea la Fata a Domnului

Troparul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel 

 

 

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)

PC Diacon Marius Militaru - Condacul sfintilor Apostoli 

 Petru si Pavel

 

 

Acatistul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel 1/4  2/4  3/4  4/4

În ţara noastră Sfinţii Apostoli se bucură de o mare cinstire. Nenumărate biserici s-au zidit în numele lor, printre care şi Mînăstirea Cetăţuia din Iaşi. Numeroşi sînt şi bunii noştri creştini care le poartă cu cinste numele. Astăzi în bisericile noastre credincioşii sînt dornici să asculte Sfînta Liturghie, să se împărtăşească cu Sfintele Taine după postul Sfinţilor Apostoli şi să cinstească pe marii vestitori ai Evangheliei, Petru şi Pavel.

Să urmăm învăţăturile Sfinţilor Apostoli, să le citim viaţa, epistolele şi acatistul lor, ori de cîte ori sîntem în necazuri şi ispite. Apoi să ascultăm de păstorii Bisericii şi de preoţii pe care ni i-a rînduit Dumnezeu, căci fără Biserică şi fără preoţi nu ne putem mîntui. Feriţi-vă de tot felul de eretici şi sectanţi care dezbină casele, satele şi unitatea noastră duhovnicească şi urmaţi învăţăturii Domnului Iisus propovăduită de Sfîntul Apostol Petru şi Pavel. Numai preoţii sînt datori să vorbească cu ei. Să ascultăm, să ne rugăm, să iertăm, să cerem sfat, să creştem copiii în frica Domnului şi ne vom mîntui cu siguranţă.

Spune în viaţa Sfîntului Petru că, pe cînd Nero prigonea pe creştinii din Roma, el fugea noaptea afară din oraş. Dar un om dumnezeiesc, care semăna cu Hristos, mergea repede în cetate. Atunci l-a întrebat Petru: “Unde mergi, Doamne?” “Mă duc să mă răstignesc a doua oară!” a răspuns El. Era Mîntuitorul! Deci Petru a luat curaj, s-a întors, a fost prins de împărat şi răstignit pe cruce pentru Hristos.

Deci, şi noi creştinii, să nu fugim de suferinţă, de necazuri, de greutăţi şi de moarte pentru Hristos, ci să-i cerem ajutorul în tot ceasul, că sîntem copiii lui Dumnezeu şi ucenicii Sfinţilor Apostoli.

Fie ca, prin rugăciunile lor, să se întărească credinţa în lume, să ne dea Domnul păstori buni, devotaţi pentru Biserică şi Evanghelie, iar nouă tuturor mîntuire! Amin.  ”

Ilie Cleopa

29 Iunie: San-Petru de Vara; Sfintii Petru si Pavel 

(Sarbatoarea lupilor)

Sfintii Petru si Pavel stau pe luna, de-o parte si de alta a acesteia. Sf. Petru este detinatorul cheilor de la poarta si de la incaperile Raiului, dar si mana dreapta a lui Dumnezeu. Petru este cel care stapaneste piatra, grindina si este patronul agricultorilor.

Sarbatoarea sfintilor Petru si Pavel se tine timp de trei zile.O legenda spune ca odata, in timp ce sfintii se aflau pe pamant, au intrat intr-o carciuma. Au gasit acolo o multime de oameni in mijlocul unei petreceri si s-au alaturat si ei jocului. Dupa ce au obosit, si-au dat seama ca nu le-a placut si, pentru a-i pedepsi pe oamenii care i-au facut sa petreaca, au hotarat ca de ziua lor sa se posteasca.

La Sanpetru de vara apar licuricii. Acestia sunt de fapt scanteile cazute pe pamant dupa ce sfantul plesneste din biciul sau. Sf. Petru trimite licuricii pentru a-i indruma pe cei pierduti in padure.

In aceasta zi se fac pomeni pentru cei morti (Mosii de Sanpetru).

Oamenii respecta ziua Sf. Petru si pentru a tine lupii departe de animale.

30 Iunie: Pietrele lui Sanpetru

In calendarul popular, 30 iunie este cea de-a doua zi a sarbatorii lui Sanpetru. Oamenii o respecta de frica lupilor, a trasnetelor si a grindinei.

 

Doina Rotaru - Ielele

TIARRA - IELELE

.

Din relatarea evenimentelor de mai sus vedem cum actiunea se desfăsoară pe două planuri: Unul în care sunt prezentati oamenii ce se bucură de prezenta   Mântuitorului în mijlocul lor, de cuvintele si de minunile pe care le înfăptuia. Si un altul ocult format din mai-marii evreilor care urmăreau stoparea „furtunii” iscate de Iisus între iudei prin cel mai brutal mod posibil: omorârea lui Iisus.

PREDICĂ LA BUNA VESTIRE

A PREA SFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

ŞI PURUREA FECIOAREI MARIA

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii. Iubiţii mei fraţi în Hristos, mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. (Bogorodicina Învierii, glas 4). Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri, şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită. Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea : „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion). În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi spăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 30-32). Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune? Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez! Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă! (vezi Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”. Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi, hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al descoperirii tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bucurie mare” (stihira). Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti. Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele îngereşti şi Maica Domnului. Ascultaţi: Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete îngereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire sau proprietate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28). Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povăţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a împlini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioara Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277). Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiembrie). Iar Prea Sfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zicând: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123). Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţiilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Prea Sfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem). Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor, şi cât nu poate ea opri puterea drăcească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă? Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor? Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei, şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţirile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor îngerilor şi Doamna lumii, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia, şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele? Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Domnului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăratului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)? Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei dumnezeieşti, şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a tainelor Sale, şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de taine dumnezeieşti nu poartă întru sine Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumnezeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)? Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfierbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de dumnezeiască dragoste nu are Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere dumnezeiască nu este plină Prea Sfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuseţată (Psalmul 103)? Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?. Iată dar, iubiţii mei fraţi, pentru care pricină am zis că Maica Domnului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, precum am arătat, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu care a împodobit-o şi a înfrumuseţat-o pe ea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu. Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una dintre cele prea alese şi multe laude pe care le-a alcătuit Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât toată cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor” (Luca 1, 33). Iubiţii mei fraţi în Hristos, în cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Prea Sfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească. Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Prea Sfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Prea Sfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Prea Curatei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului.(Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului. (Ieşirea 3, 11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi, mai mult decât toţi, dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi martorul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17, 28). Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Prea Sfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”. Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost împodobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare. Iubiţii mei fraţi, spre a desluşi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am să vă spun o istorioară. Se povesteşte că vestitul pictor Apeles a făcut, pe lângă alte statui vrednice de laudă şi mirare, şi un minunat spic de grâu de care atârna un porumb. Toţi se mirau şi se minunau de acea minunată sculptură, deoarece se părea că în ea meşteşugul nu urmează firii, ci o depăşeşte pe ea. Dar era o taină nedezlegată: cum un spic, care este aşa de gingaş cu puterea, să poată ţine pe el greutatea unui porumb? Dezlegarea tainei însă arată şi închipuie pe Prea Curata Fecioară Maria. Fecioara Maria era aici închipuită printr-un fir de grâu; iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt. Spicul sta aplecat de greutatea porumbului, arătând ca un simbol smerenia cea mare a Prea Curatei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multă dragoste şi smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea şi o a făcut Lui sălaş (Luca 1, 35). Iubiţii mei fraţi, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu, şi cu atât mai mult la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10). Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi strămoşii noştri Adam şi Eva din rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6). Fraţii mei, spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri. Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria? Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria? Cine învaţă pe cel sărac, care a re o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria? Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, au nu din mândrie? O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa? Fraţii mei, iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei ( Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „ Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului. Fraţii mei, să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!

Din “Predici la Sărbătorile de peste an”Editura Christiana 2001