O minune din copilaria Sfantului
“Ar trebui sa incepem cu o minune neconventionala, petrecuta in copilaria Sfantului. De multe ori oamenii incadreaza la categoria minuni numai intamplari spectaculoase, vindecari, invieri, exorcizari. Si pierd din vedere minunile smerite, care au insa valoarea si importanta lor.
Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.
Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o
noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange
necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune,
incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn,
Anastasie a scris urmatoarea scrisoare:
desen de Cristina Ionescu-Berechet ,,Hristoase
al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au
prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e
foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat.
Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu,
de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un
banut… Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot
muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc
eu, robul Tau, Anastasie.”
A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului:
,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – in ceruri”.
Conteaza mai putin ce s-a intamplat dupa ce a scris aceasta scrisoare. Important este ca a scris-o. Important este ca a avut nadejdea ca aceasta scrisoare va ajunge la destinatie.
Sfântul Nectarie ne invata nu sa intrebam ,,de ce?”,
ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arata ca nici
lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne
indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai
mare trebuie sa ne fie credinta.
Si totusi ce s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?
Dumnezeu a intervenit intr-un mod
smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar
fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa
il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.
Dar
Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la
posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig.
Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa
citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat seama ca din randuiala lui
Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari,
mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala
pe care scria:
,,De la Hristos, pentru Anastasie”.
Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”.
Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca
el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in
ajutorul dumnezeiesc.
Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase. Sfântul
da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara
räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor.
Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti
scrisori catre cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toti crestinii, inca
de la intemeierea Bisericii. Scrisorile noastre sunt rugaciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mahnire, alteori cu recunostinta. Sa
avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, sa avem curajul de a-i scrie
Maicii Domnului, sa avem curajul de a le scrie sfintilor. Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta. Anastasie
a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca
usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a
sfinteniei.
Sursa: Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina, Minuni
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/09/sfantul-nectarie-de-eghina-ajutorul-celor-nemangaiati-minunea-din-copilarie-sa-avem-curajul-sa-scriem-scrisori-catre-cer/
Pericopa evanghelica si apostolica a zilei
Pericopa evanghelica: Luca 9, 44- 50
4. Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: Căci Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor.
45. Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca
să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt.
46. Şi a intrat gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare?
47. Iar Iisus, cunoscând cugetul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine,
48. Şi le-a zis: Oricine va primi pruncul acesta, în numele Meu, pe Mine
Mă primeşte; iar oricine Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a
trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este
mare.
49. Iar Ioan, răspunzând, a zis: Învăţătorule, am văzut pe unul care, în
numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează
împreună cu noi.
50. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.
Pericopa apostolica: Coloseni 3, 7- 25
7. În care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele.
8. Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră.
9. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui,
10. Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit,
11. Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere
împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.
12. Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi,
cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă-răbdare,
13. Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva
vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa
să iertaţi şi voi.
14. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii.
15. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un
singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori.
16. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă
şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile
voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări
duhovniceşti.
17. Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în
numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl.
18. Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, în Domnul.
19. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele.
20. Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului.
21. Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască.
22. Slugilor, ascultaţi întru toate pe stăpânii voştri cei trupeşti, nu
slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă
oamenilor, ci în curăţia inimii, temându-vă de Domnul.
23. Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni,
24. Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi.
25. Iar cel ce face nedreptate îşi va lua plata nedreptăţii, întrucât la Dumnezeu nu este părtinire.
Interviu cu Parintele Pantelimon duhovnicul Manastirii Ghighiu, ucenicul Parintelui Arsenie Boca
Binecuvantati si iertati, parinte! Daca
considerati interesant, fac recomandarea pentru ''Mari duhovnici ai
bisericii ortodoxe''-Pr Arsenie Boca. Marturii despre ”Sfantul
Ardealului”, Pr. Arsenie Boca Despre pr. Arsenie Boca se poate vorbi
zile intregi, sunt nenumarate marturii despre sfintia sa dar am preferat
sa atasez un extras dintr-un interviu cu unul dintre ultimii sai
ucenici, pr. Pantelimon, duhovnicul si ”stuparul” de la mr. Ghighiu.
Acolo, in buza Ploiestiului, isi traieste batranetile unul dintre
ultimii ucenici ai Parintelui Arsenie Boca, asa cum am mai zis. Cu mult
inainte sa-ti dea binete si sa-ti vorbeasca, parintele Pantelimon te
intampina cu un zambet cat o latifundie de lumina, plutind spre tine
printre stupii de-albine pe care ii pastoreste in clipele dintre
rugaciuni. Chipul sau ascutit prin post aspru, pe care flutura o barba
alba si rara, iradiaza un soi de inocenta copilareasca, in vreme ce
ochii par ca tradeaza o taina care il bucura permanent. Taina si bucuria
credintei traite deplin. La 83 de ani, viata sfintiei sale e un sir de
incercari pe care le-a transformat in trepte spre mantuire. Asa l-a
invatat duhovnicul sau dintai, parintele Arsenie Boca, a carui amintire
o poarta nestinsa in suflet si despre care vorbeste greu. Smerit,
batranul calugar de la Ghighiu se teme sa nu fie acuzat de trufie,
facandu-si, Doamne fereste, reclama, pe renumele celui mai mare duhovnic
al Transilvaniei. In anii ’50, parintele Pantelimon a fost calugar la
manastirea Brancoveanu, de la Sambata de Sus, din Fagaras. Pe urma, a
suferit pentru credinta in temnitele comuniste mai multi ani. I s-a
interzis sa reintre in manastire si abia
in 1980 s-a adapostit la Ghighiu, unde a fost preotit si unde slujeste
si azi. Interviul pe care il public a fost realizat in toamna anului
2007.
– Cum l-ati cunoscut pe Parintele Arsenie Boca?
-
Aveam vreo 18 ani cand am mers sa-l vad pe Parintele despre care se
dusese vestea, la manastirea Sambata de Sus, din Fagaras. El era in
mijlocul unei miscari de reinviere duhovniceasca grozava. Duminica de
duminica se adunau puhoaie de oameni din toti muntii din jur, la
Sambata, sa-l vada si sa-l asculte pe Parintele Arsenie. Avea un cuvant
ca de foc si o putere foarte mare asupra oamenilor. Eram curios ce fel
de om al lui Dumnezeu este acesta, de vorbeste atata lume despre el. Si
am stat in multime cuminte, pana s-a terminat predica. Atunci, Parintele
a venit printre oameni, ii privea scurt si le spunea ce trebuinte au si
ce sa faca. La un moment dat, il vad ca se uita spre mine si-mi spune:
-Copile,
sa te duci sa faci armata si apoi sa ma cauti. Numai atunci vom vorbi
despre calugarie. Am ramas intepenit. Eu nu venisem cu gandul sa ma
calugaresc, ci doar sa-l vad, dar dupa ce l-am vazut, mi-a trecut prin
minte fulgerator ca as vrea sa-i fiu alaturi in manastire.
- Si ce-ati facut?
-
Am tacut, mirat ca mi-a cunoscut gandul, si la o vreme am plecat. N-am
mai dat pe la manastire un an, doi, pana m-am dus in armata si acolo m-a
cutremurat pentru prima data puterea lui Dumnezeu si mi s-a intarit
convingerea ca trebuie sa ma calugaresc.
-
In ce fel vi s-a aratat puterea lui Dumnezeu? Ce s-a intamplat? - Eram
pe un camp, adunati in front, cateva plutoane de soldati. Si un ofiter
ne vorbea despre noile timpuri care se deschid si ca noi, astia de la
tara, care avem gargauni in cap si credem in Dumnezeu, ar trebui sa
punem mana pe carte, sa ne luminam si sa devenim de ajutor tarii. Ne
spunea ca Dumnezeu nu exista si ca numai pregatirea profesionala si
ravna ne pot salva. Altcineva nu-i sa ne ajute. Si deodata s-a scuturat
cerul si a inceput sa ploua cu galeata si sa trasneasca. Trasnetele erau
tot mai aproape de noi. Al treilea fulger a lovit niste brazi chiar in
spatele nostru si a izbucnit valvataie mare. Atunci, toti am scapat
armele din maini, am cazut in genunchi si ne-am facut cruce. Chiar si
ofiterul cel indracit. Pe urma, s-a potolit ploaia si ne-am reluat
pozitiile. Eu am zambit, iar ofiterul m-a vazut.
-Ce razi, ma? Si de ce ti-ai facut cruce?” I-am raspuns:
-Eu
mi-am facut cruce ca sa ma apere Domnul. Dar dumneavoastra de ce v-ati
inchinat, daca nu credeti in Dumnezeu? A tacut suparat.
- Dupa ce v-ati satisfacut stagiul militar, v-ati dus la Sambata?
-
Da. De data asta, eram hotarat sa ma calugaresc. Si Parintele Arsenie
m-a intampinat ca si cum eram cunostinte vechi. Trecusera cativa ani… Am
inceput sa muncesc pentru manastire, sa asist la slujbe si sa fac totul
pentru a fi tuns in monahism.
- Cum vi-l amintiti pe Parintele Arsenie din acea vreme?
-
Nu era voinic, ci subtire si inalt. Dar desi era destul de fragil,
parea extrem de puternic. Avea o atitudine foarte darza, mandra, si se
impunea unde aparea, fara nici un efort. Puterea lui era mai ales in
ochi. Cand te privea, te paraliza. Avea o autoritate care venea din
interior prin privire, ca o forta in fata careia nu-ti ramane decat sa
te supui. Nu era nevoie sa faca vreun gest, caci iti spunea din ochi ce
sa faci. Te facea sa plangi sau sa te bucuri, dupa cum iti era sufletul,
usor sau greu de pacate.
-
Dar de unde ii venea aceasta putere? Era foarte tanar, avea in jur de
30 de ani pe-atunci. Cand a avut timp sa creasca duhovniceste atat de
mult?
-
De la Dumnezeu, de unde altundeva? Avea o putere de rugaciune mare, iar
Dumnezeu le da mult acelora care stiu sa se roage. Lui i-a dat darul
acesta de a patrunde in sufletul fiecaruia si de a-i cunoaste pacatul.
Si vazand lumea ca Parintele ii stie betesugurile si ii da si leacurile,
fara sa apuce sa se marturiseasca, a crezut in el ca e omul lui
Dumnezeu si l-a ascultat.
- Magnetismul pe care il exercita asupra maselor era harul divin…
-
Pai, da… La rastimpuri, Dumnezeu trimite popoarelor oameni care sa le
arate calea, oameni pe care ii intareste in duh si carora le da multe
daruri. Un astfel de om a fost Parintele Arsenie. Eu am credinta ca
Parintele Arsenie a avut aceasta forta duhovniceasca deosebita, prin
care a facut si minuni, pentru ca ne apropiem de Marea Judecata, de a
doua venire a lui Hristos. Cu cat e mai aproape Parusia, cu atat ne
trimite Dumnezeu oameni mai puternici, ca sa salveze ce se poate salva,
caci El nu vrea sa ne piarda.
- Cum se purta Parintele Arsenie cu cei mai tineri?
-
L-am cunoscut destul de bine si pot sa va spun ca nu am vazut un om cu o
putere mai mare asupra oamenilor si a lucrurilor. Supunea totul, nu
prin vointa, ci prin credinta si prin exemplul personal. El lucra cot la
cot cu noi si cauta sa ne invete pe cei incepatori cum sa ne comportam,
cum sa muncim, cum sa ne rugam, sa facem cinste manastirii si sa ne
imbunatatim duhovniceste.
- Avea si momente cand glumea sau cand era afectuos?
-
Pe cat de aspru era la o prima privire, pe atat de bun era dupa ce-l
cunosteai. La inceput ti se parea biciul lui Dumnezeu. Aspru la purtare,
aspru cu sine, aspru cu pacatul. Dar daca ii urmai sfatul si te
pocaiai, atunci il vedeai cat e de bun. Pe noi, calugarii mai tineri, ii
placea sa ne invete diverse lucruri, de la literatura si pictura pana
la munca la grajd. De multe ori glumea si radea cu noi si era foarte
bland. Se inasprea doar in fata pacatului. Lucra cu noi si nu cerea
nimanui sa faca mai mult decat putea. Ca manastirea era atunci o ruina.
Peste 200 de ani a fost ruina. Si am lucrat mult s-o refacem. Nu te
chema la munca, ci se apuca primul de treaba si toti il urmam. Erau
multi studenti. Uneori, se batea cu zapada cu noi. Spunea ca e bine sa
ne comportam cum ne e varsta, ca avem timp sa devenim seriosi si sa
uitam de joc.
- Va amintiti vreun sfat pe care-l dadea mai des?
-
Parintele a vazut ca lumea il iubea si se temea ca unii pot cadea in
idolatrie. Si le spunea tuturor: “Voi veniti dupa cuvant de folos si
apoi asteptati sa va mantuiesc, dar eu nu pot asta. Eu pot doar sa va
trezesc din pacatele in care traiti. Pentru ca viata asta e scurta, iar
cealalta e vesnica si n-as vrea sa plangeti la ziua Judecatii”. De
aceea, Parintele nu prea primea sa i se sarute mana. Totusi, unora le
permitea. Si l-am intrebat
-De ce pe unii din oamenii care vin ii lasati sa va sarute mana? Mi-a zis:
-Acestia ma vad pentru ultima oara. Erau din cei care se opuneau comunismului si care apoi au murit in munti si in inchisori.
- L-ati vazut vreodata nervos pe parintele Arsenie?
-
Nu. Avea o seninatate de mare rugator. Dar cand se supara, se incrunta
putin, fara sa i se intunece chipul. Iar daca erai vinovat, te privea de
simteai ca nu-i poti ascunde nimic.
-Era vorba numai de autoritate sau si de dragoste?
-
Dragostea la el o simteai daca-l cunosteai, cum am spus. Era ca acei
tarani care-si saruta fiii doar in somn. Cand greseai, nu te certa, nu
ridica glasul, dar te privea intr-un anume fel. Cum si atunci cand
meritai laudat, nu iti cauta in coarne, ci te privea si stiai ca meriti sa fii laudat.
- L-ati vazut vreodata plangand?
-
Da. Plangea cand se ruga. L-am surprins odata la chilie, cu lacrimi pe
obraji. Pe urma si in altar l-am vazut lacrimand, cand slujea. Plangea
pentru pacatele oamenilor. Ii era necaz ca oamenii nu vor sa se indrepte
si se duc astfel de la Fata lui Dumnezeu.
- Parintele e considerat un sfant, mai ales de catre ardeleni. De ce exista in Ardeal un cult pentru parintele Arsenie?
-
Pentru faptele lui bune. El era exact dupa cuvantul lui Dumnezeu. A
scos poporul din intuneric. L-a invatat cum sa traiasca dupa cuvantul
Domnului. Poporul a simtit dragostea lui. Pentru ca a fost samanta buna,
samanta semanata de Parintele rodeste si astazi.
- Cum vorbea Parintele: direct sau in pilde?
-
Pacatele le spunea pe fata, de cele mai multe ori public, dar tainele
le spunea in pilde. Avea obiceiul de a spune verde in fata pacatele
unora, pentru a-i invata si pe altii. Dupa Liturghie, se adunau multi in
curtea manastirii, parintele trecea si se oprea la fiecare. O femeie
i-a spus:
-Parinte, nu-mi merge bine deloc. Iar el:
-Stiu,
dar stii si tu de ce, aminteste-ti de cei pe care i-ai ucis,caci femeia
facuse avort. Alta data, un baiat si o fata au venit la el si i-au
cerut binecuvantare sa se casatoreasca, iar parintele le-a spus sa nu se
cunune, fiindca sunt frati si mult vor patimi daca fac pacatul acesta.
Ei nu l-au crezut si s-au cununat, au facut trei copii, unul surdo-mut
si doi indraciti.
- V-ati spovedit la sfintia sa. Cum era ca duhovnic: dur sau ingaduitor?
-
Era mult rabdator. Nu spovedea pe oricine si nu dadea canoane. Caci
stia ca poti sa faci formal canonul si sa fii tot cu gandul la pacat. Si
ca, daca nu-ti da canon, dar tu te caiesti cu adevarat, vei fi mai
ravnitor la rugaciune si te vei infrana mai bine de la pacat.
- Nu erau si oameni care se indoiau de Parintele?
-
Ei, ba da. Mereu sunt si din acestia. Odata, un taran i-a injurat pe
cei care se duceau la Parintele Arsenie si pe loc i s-a strambat gura.
N-a mai putut s-o deschida, nici sa bea apa. L-au dus oamenii la
manastire si Parintele s-a apropiat de caruta in care se gasea amaratul
si l-a intrebat:
-Ce
ti-a facut, bade, Arsenie? Ia deschide gura si graieste!”. Si pe loc
omul a putut deschide gura sa vorbeasca, s-a aruncat in genunchi si a
inceput sa planga si sa se caiasca pentru ce spusese.
- Cat ati stat langa Parintele Arsenie?
-
Destul de putin, cam un an, ca apoi l-au arestat. Mai tarziu ne-au
arestat si pe noi, pe mine si pe inca cinci calugari, ca nu voiam sa
plecam din manastire si eram considerati “agitatori mistici”.
- Stiti cum a fost arestat Parintele Arsenie?
-
Au venit intr-o zi cinci securisti si un procuror. Dar Parintele stia
dinainte ca vor veni sa-l ridice, ca asta era darul sau. Si cand au
ajuns acolo, i-a intampinat Parintele Arsenie:
-Mai, stiu de ce ati venit, dar duceti-va acasa, ca daca vede lumea ca ma luati, o sa va alunge cu pietre. Vin singur maine dimineata la voi. Astia n-au mai zis nimic, au plecat cu privirile in pamant.
- Le era frica de el?
-
Poate ca nu. Dar se temeau de revolta oamenilor, ca era mai la
inceputul terorii, prin ’48, cand inca nu se stia cum reactioneaza lumea
si se auzea deja despre partizanii din munti. Iar Parintele era in
legatura cu partizanii, pe care ii ajuta si-i spovedea. Poate si de
partizani s-au temut securistii.
- V-ati revazut mai tarziu cu Parintele Arsenie?
-
Da, mereu, pana la sfarsit. Dupa ce a iesit din inchisoare, Parintele a
fost luat sub protectie de Patriarhul Justinian… Picta la Schitul
Maicilor si acolo l-am revazut pentru prima oara dupa inchisoare. Si,
vorbind odata cu sfintia sa, mi-a spus pe nepusa masa:
-Sa
te duci acasa, la Fagaras, si sa ma vorbesti de rau. Daca nu ma
vorbesti de rau, la mine nu mai ai ce cauta! Eu l-am intrebat -ce sa
spun?. Si el a zis:
-Lasa, ca te taie pe tine capul. Adica, voia sa spuna ca de rau stim sa vorbim toti. N-am zis nimic, dar n-am facut asa.
- Si ce-a spus data urmatoare cand v-ati vazut?
- Picta, si cand am deschis usa mi-a zis:
-Ti-am spus sa nu mai vii la mine daca nu ma vorbesti de rau” La care i-am raspuns:
-Pai, daca te vorbeam de rau, Parinte, nu ma mai vedeai.
-De ce?
-Imi spargeau capul oamenii. Si a ras.
- De ce v-a pus la incercarea asta?
-
Cred ca din doua motive: sa vada ce simte poporul, daca il apara, daca
ii spune ca e vorbit de rau… Si apoi, sa vada daca mai judec corect dupa
inchisoare.
- Ati trait vreo fapta minunata ca urmare a puterii duhovnicesti a Parintelui?
- Sunt mai multe, dar nu le pot povesti, pentru ca lumea nu le-ar intelege. Mi-a zis o data:
-Veniti
la mine, va dau sfat, dar voi asteptati si minuni. Sa stiti ca mai mult
o sa va ajut dupa ce voi pleca la Domnul, decat acum. Si a avut
dreptate. Eu i-am simtit mereu ajutorul dupa ce a murit. Si am trait o
minune, acum trei ani. M-am dus la parastasul care i se face Parintelui
anual la manastirea Prislop. Nu mai fusesem, si am zis sa merg sa
slujesc pana nu mor. A fost foarte frumos. Pe la
ora patru dupa masa, am plecat indarat spre Bucuresti, cu cineva cu o
masina. Numai eu si soferul. Dar tot drumul am simtit ca in masina mai
era cineva langa noi, pe bancheta din spate. Si, va spun adevarat,
masina n-a venit pe pamant pana aici, la Barcanesti.
- Cum adica?
- Plutea… Am ajuns in trei ore,
desi la dus am mers opt ore. Pe drum am intalnit stopuri, accidente,
dar nu ne-am oprit, pe toate le-am depasit, parca prin aer. Ma uitam la
omul care conducea si ma intrebam de ce trece pe rosu, doarme? El nu
spunea nimic, nu spuneam nici eu. Parca ne temeam sa vorbim. Cand am
ajuns aproape de manastire, aici, masina a inceput sa se auda cum merge
pe pamant. Si a zis soferul:
-Masina noastra merge pe pamant. L-am intrebat:
-Ce-ai simtit, omule?. Si el mi-a zis:
-Am
simtit pe cineva in spate si altceva nimic. Eu n-am condus pana aici,
stiu ca masina a mers singura. Si-am auzit atunci o voce in spate:
-Pana aici am venit cu voi. Cand m-am intors, nu era nimeni.
- Ati mai povestit intamplarea aceasta cuiva?
- Nu, ca oamenii de azi nu mai cred.
- Ce invatatura mai de pret v-a ramas de la Parintele Arsenie?
-
Sa fim pregatiti de moarte, prin felul in care traim, ca sa dam bun
raspuns la judecata de apoi. Si prin curajul marturisirii, sa spunem
adevarul cu orice risc. L-am ascultat, drept pentru care am fost inchis.
- Erati pregatit de moarte?
- Da. Si acum sunt. [....] >>
http://www.parinteleilarionargatu.ro/articole/63/CUM-ERA-PARINTELE-ARSENIE-BOCA--interviu-cu-Parintele-Pantelimon--din-Manastirea-Ghighiu/
Au
trecut doi ani de cand nu il mai avem printre noi... Pe 29 octombrie
s-au implinit doi ani de cand parintele arhimandrit Teofil Paraian de la
Manastirea Constantin Brancoveanu - Sambata de Sus, judet Brasov, a
trecut la Domnul. Parintele Teofil s-a dus sa slujeasca Liturghia cea
cereasca, impreuna cu Sfintii lui Dumnezeu, unde nadajduim ca ne va
pomeni pe toti in rugaciunile sale, asa cum ne-a promis:
Inima mea
are numai usa de intrare, nu are usa de iesire, cine intra in ea nu mai
iese. Cine mi-a fost prieten in viata aceasta, imi va fi si in cealalta! La mormantul lui acoperit de flori au venit sa se roage si sa depene
amintiri pelerini din toate colturile tarii fiii sai duhovnicesti,
ierarhi si oameni simpli pe care i-a indrumat si i-a ajutat. Ma cheama Teofil si asta inseamna iubitor de Dumnezeu. Sunt si doresc sa fiu, tot mai mult, iubitor de Dumnezeu.
Parintele Teofil, Parintele Bucuriei cum i se spunea, avea un har aparte: era cu adevarat odihnitor de oameni,
o calitate extraordinara si rar intalnita, in special in zilele
noastre. Chipul bland, luminos, vocea sa optimista, incurajatoare, iti
dadeau aripi si iti mangaiau sufletul precum un balsam. Ne
obisnuiseram sa il avem aproape, sa il cautam pentru o binecuvantare
inainte de un examen, sa il ascultam in vremuri de incercari sufletesti…
Era straniu cum un om care nu a vazut niciodata lumina zilei sa fie
atat de optimist, de fericit, sa vorbeasca atat de frumos despre
frumusetile creatiei… Mie imi plac florile, obisnuia sa spuna, dar numai cele care miros, cele care nu au miros pentru mine sunt moarte.
De o sensibilitate si o inteligenta iesite din comun, luminat mereu de
acel zambet imaterial, parintele ne-a invatat prin exemplul personal ce
inseamna bucuria credintei si fericirea care izvorasc din relatia cu
Dumnezeu.
Parintele Teofil ne-a invatat prin exemplul personal ce inseamna bucuria credintei Acum,
dupa moartea sa, ne-au ramas cartile sale, atat de folositoare
crestinului in viata de zi cu zi si in mod special programul sau de
viata pe care il recomanda crestinilor ca indreptar zilnic si care
consta in urmatoarele puncte: 1. Sa mergi la biserica in zilele de duminica si sarbatoare 2. Sa te rogi dimineata, seara si la masa. 3. Sa citesti in fiecare zi doua capitole din Noul Testament. 4. Sa iti pazesti mintea de gandurile rele prin rugaciunea de toata vremea.
5. In zilele de post sa mananci mancare de post. Va redau mai jos cateva din povetele parintelui, care mi-au ramas in suflet, cu speranta ca va vor ramane si dumneavoastra: Sa
fim oameni odihnitori, oameni care aduc in jurul lor bucurie, care aduc
multumire in jurul lor, care aduc liniste, care aduc implinire.
stiti
ca este o cantare populara care zice: La casa de omenie se pot veseli
si-o mie. Dar la casa de-oameni rai nu se veselesc nici ei. De ce?
Pentru ca pacatele nu aduc veselie. Pacatele nu aduc bucurie.
Cea mai mare jertfa si rugaciune posibila pe pamant este Sfanta Liturghie.
Cum
esti, asa ti-e rugaciunea. Cum te porti, asa te rogi. Nu te rogi, scazi
in rugaciune. Te rogi, inaintezi in rugaciune. Chiar exista un indemn:
Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!
Rugaciunea in care nu-ti pui inima pentru aproapele nu-i rugaciune, ci formalitate si profesionalism.
Daca iubesti pe cineva, il primesti cu defecte cu tot, si daca nu-l iubesti, nici calitatile lui nu conteaza pentru tine.
Patericul
este foarte, foarte orientat spre simplificarea vietii. Noi de aceea nu
avem timp pentru Dumnezeu, pentru ca prea ne complicam viata, prea ne
trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu tin de
o viata duhovniceasca.
Toate-s bune si la locul lor, dar daca pierzi
vremea care i s-ar cuveni lui Dumnezeu in loc sa-ti faci datoriile,
atunci nu-i bine!
Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate darurile.
Pentru sfintele slujbe,
Pentru Sfanta Biserica,
Pentru Sfanta Preotie,
Pentru Sfanta Liturghie,
Pentru bucuria de a fi in legatura cu Maica Domnului.
Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Bisericii,
Sa multumim lui Dumnezeu ca ne putem intalni in fata Lui in Sfanta Biserica,
Sa multumim lui Dumnezeu pentru Sfanta Evanghelie care-i izvor de bucurie si de nadejde,
Sa multumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre,
Sa
multumim lui Dumnezeu pentru suvoiul acesta de bucurie, de nadejde, de
dar de la Dumnezeu, pe care il revarsa Dumnezeu in sfintele slujbe.Doresc
sa inchei prin a va adresa tuturor urarea pe care a facut-o
Preasfintitul Sofian celor prezenti la parastasul parintelui Teofil: Va
doresc tuturor puterea sa traiti prin credinta, ca sa puteti sa
ajungeti la bucuria credintei, asa cum a ajuns parintele Teofil, pe care
sa o impartasiti si altora, dupa cum spunea si parintele.
Mai intai e
datoria si apoi e bucuria. (Diacon Claudiu Paun) 
Părintele Teofil s-a dus să slujească Liturghia cea cerească
http://www.daciccool.ro/romania-mea/articole-despre-romania-mea/4064-parintele-teofil-paraian-o-calauza-sufleteasca-daruita-semenilor
A murit Pustnicul-de-la-malul-mării.
Înmormântarea va avea loc joi, 21 iulie, la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol.
Părintele Arsenie Papacioc: “Viaţa înseamnă moarte continuă”
Părintele suferea de mai
mult timp de o serie de probleme cardiace şi renale, pentru care a şi
fost internat de mai multe ori în decursul acestui an, la Spitalul
Judeţean de Urgenţă Constanţa.
Arhimandritul Arsenie
Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei, s-a
născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria. A fost
egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava.
După ani de detenţie, în 1976 a ajuns la Mănăstirea Sfânta Maria –
Techirghiol, potrivit Radio Trinitas.
Arsenie Papacioc (n. 15
august 1914, satul Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, d. 19
iulie 2011, manastirea Manastirea Sfanta Maria,Techirghiol) este un
duhovnic ortodox român. Din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii Sfânta
Maria din Techirghiol. Părintele Papacioc a trecut prin puşcăriile
comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Parvu, Ioan
Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.
A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în
1941, pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară. S-a călugarit în 1946,
după eliberare şi s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în
1949. Între 1949-1950 a fost sculptor la Institul Biblic, iar în anul
1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între
1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost
arestat din nou, pentru că facea parte din grupul „Rugul Aprins”.
Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în 1964 de la
închisoarea Aiud.
Considerat unul dintre cei
mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei, părintele Arsenie Papacioc s-a
născut în 1914 ca al şaptelea copil al părinţilor Vasile şi Stanca. Casa
părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul
Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic,
Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori
fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul
revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât
intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în
Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta
de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut
intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din Vâlcea. Stareţul
mănăstirii, părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi,
frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o
să zică fraţii? Pe acesta îl ţii la cancelarie şi pe noi ne pui la
greu?“.
Nu a renunţat la gândul său
şi a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor.
Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică
elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din
Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învăţătura
creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea şi s-a retras la o
moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a
rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu,
stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Ciclovina.
Mitropolitul de atunci al Olteniei, Firmilian, a aflat însă de cel care
stătea la Cioclovina şi i-a propus postul de spiritual al Seminarului
Teologic. Securitateaînsă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi
fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit,
la slujbă participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş,
iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. După ce a primit
preoţia, părintele Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal
de la Neamţ. A urmat mutarea laMănăstirea Slatina, unde a fost egumen.
De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ţinut în anchetă nouăzeci de
zile, bătut şi chinuit pentru acuzaţii fără nici un suport real. După
ani de detenţie, de interminabile anchete şi deplasări de la un
penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forţată,
la temuta închisoare de la Aiud, părintele a fost eliberat şi i s-a
permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în 1976,
la Mănăstirea Sfânta Maria – Techirghiol, unde poate fi întâlnit şi
astăzi.
„Am fost al şaptelea copil
la părinţi, născut în 1914, la 15 august, comuna Perieţi, satul
Misleanu, judeţul Ialomiţa. Părinţii se numeau Vasile şi Stanca. Tata a
fost agent sanitar peste şase sate şi a contribuit masiv la constructia
Bisericii din sat. Mă cheamă Papacioc. Pentru că tatăl bunicului meu a
fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. şi de aici vine numele. Era
aromân şi i s-a spus: «Popa cu cioc» – Papacioc. Dar la origine ne chema
Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat
pe Ialomiţa, unde era câmpie. Satele erau rare…”
—Părintele Arsenie Papacioc – mărturie despre sine
În 2006, părintele Arsenie
Papacioc a suferit o dificilă intervenţie chirurgicală, încheiată cu
succes. A fost internat în urma unei hernii de disc.
Despre ecumenism, părintele Arsenie Papacioc a afirmat: „Sunt impotriva! Pe viata si pe moarte impotriva! Ce ecumenism?”
Cărţi
Convorbiri duhovniceşti – 2 vol. (1984-1986)
Ne vorbeşte Părintele Arsenie (2004)
Veşnicia ascunsă într-o clipă (2004)
VIAŢA PĂRINTELUI ARSENIE PAPACIOC:
LAMURĂ ÎNTRU HRISTOS
Anghel Papacioc – cel care avea să devină marele înduhovnicit şi duhovnic Arsenie Papacioc – s-a născut pe 13 august 1914,
în satul Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, ca fiu al unui
agent sanitar cu ceva stare (gospodărie întemeiată şi 12 hectare de
pămînt), aromân de obîrşie, pe care Securitatea avea mai tîrziu să-l
califice drept “chiabur”.Anghel
Papacioc a absolvit în 1932, la Bucureşti, Şcoala de Arte şi Meserii.
Poate chiar din anul absolvirii, dar în orice caz din 1933, urmînd calea
multor tineri din epocă, se înscrie în Mişcarea lui Corneliu Codreanu,
se ilustrează în tabăra de muncă de la Casa Verde (Bucureştii Noi) şi în
alte tabere de muncă legionare, iar în scurtă vreme, apreciat pentru
corectitudinea, conştiinciozitatea şi spiritul său organizatoric, este
numit inspector legionar. În 1938, cînd este arestat şi vîrît în lagărul
pentru legionari de la Miercurea Ciuc, era lucrător la Braşov
(“Malaxa”) şi nu săvîrşise personal nimic care să-l incrimineze şi de
care să-i fie ruşine. După eliberarea din lagăr, funcţionează ca
secretar într-un birou de avocatură din Zărneşti, localitate unde în
toamna lui 1940, în timpul scurtei guvernări legionare, ajunge şef de
plasă şi primar. După aşa-numita “rebeliune legionară” din ianuarie
1941, împărtăşeşte soarta camarazilor săi, fiind arestat, judecat şi
condamnat de Tribunalul Militar Braşov la 6 ani de închisoare. Solicită
plecarea pe front, în linia întîi, în schimbul eliberării din închisoare
(alternativă oferită de Antonescu însuşi legionarilor care-i căzuseră
în mînă); iniţial i se aprobă, dar apoi se revine asupra deciziei şi nu
se eliberează decît în toamna lui 1946, cînd se întoarce acasă, hotărît
să-şi închine restul vieţii lui Hristos. Şi într-adevăr, din momentul
acela de chemare harică, raţiunea spirituală a înlocuit, în economia
vieţii lui, raţiunea politică şi oricare altă raţiune lumească. “Am fost
legionar, dar acum sînt călugăr, dincolo de orice. Şi nu am alt ideal
decît acela de a muri pentru scînteia de Adevăr pe care o port în mine”,
avea să le spună mai tîrziu fraţilor de nevoinţă de la Slatina.În
ianuarie 1947 este primit ca frate la Mănăstirea Cozia, unde
îndeplineşte pe rînd mai multe ascultări (bucătar, paracliser,
administrator de pămînturi mănăstireşti). După o scurtă trecere pe la
Schitul Cioclovina (aparţinător de Mănăstirea Tismana) şi pe la
Mănăstirea Sihăstria (unde pe atunci era stareţ părintele Cleopa Ilie,
de care l-a legat o strînsă şi lungă prietenie, poate una dintre cele
mai impresionante şi mai pilduitoare din analele monahismului românesc),
este trimis în septembrie 1949 la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde
va şi fi tuns în monahism, sub numele de Arsenie, în 1950. În acelaşi an
va fi hirotonit şi preot, pe seama Mănăstirii Slatina, pe care
Patriarhul Justinian o voia lavră de elită a monahismului românesc.
De la Slatina
este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 şi expediat la
Bucureşti, la Direcţia de Anchete Penale a Ministerului de Interne.
“M-au arestat de la Mănăstirea Slatina, la ora două noaptea, cînd ieşeam
de la slujbă. Trei camioane, două maşini mici şi 89 de ofiţeri! Eu
le-am spus: «S-a scremut muntele şi a ieşit un şoricel!»”. Se urmărea
decapitarea obştii: pe stareţ, părintele Cleopa, n-au reuşit să pună
mîna (s-a refugiat la timp în pădure şi a stat ascuns ani întregi), dar
pentru egumen, părintele Arsenie, aveau să urmeze ani grei de
închisoare. Cum trebuiau să găsească nişte capete de acuzare care le
lipseau, securiştii s-au prevalat de tinereţea legionară a părintelui
(capitol demult lichidat), apoi de legăturile sale cu gruparea “Rugului
Aprins” de la Antim (asimilat şi acesta, abrupt, legionarismului, deşi
principalul său animator, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, fusese
antilegionar notoriu şi, în tinereţe, chiar om de stînga). Fapt este că
pînă la urmă părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8
noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru “uneltire contra
ordinii sociale”. Amănunte despre felul în care au decurs ancheta şi
procesul, cu mistificări de-a dreptul halucinante, se află în studiul
citat al istoricului George Enache (p. 13). Într-un interviu recent,
părintele mărturisea: “Mi-a fost foarte greu să suport închisoarea. Dar
mi-e greu să spun şi cît de mult m-am folosit de ea. Erau suferinţe care
te depăşeau. Ajunsesem nişte schelete. Ne scoteam dinţii din gură şi îi
aruncam pe jos. N-am văzut în viaţa mea oameni piele şi os, cum am
văzut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celulă care,
din atîtea chinuri, ajunsese să nu îşi mai amintească nici măcar numele
soţiei! Îmi dădeau lacrimile de mila lui şi a celorlalţi, dar încercam
să îi încurajez, spovedindu-î”. În închisoare a reuşit însă, fără nici o
ostentaţie, să devină o legendă vie a rezistenţei neîncovoiate şi o
întruchipare exemplară a “soluţiei mistice” de care vorbea N. Steinhardt
în Jurnalul fericirii. Sînt
mărturii că adeseori se ruga şi 17 ore din 24 şi că, atunci cînd a
părăsit închisorea de la Aiud, un gardian i-ar fi spus altuia: “Iese
sfinţenia pe poartă!”. Trecut prin temniţele de la Braşov, Jilava şi
Aiud, a fost pus în libertate prin graţierea generală din 1964. Pentru
el închisoarea a fost pînă la urmă o experienţă de asceză
transfiguratoare. “Pustia şi închisoarea
sînt nişte comori de care te poţi folosi foarte mult... Un neam
trăieşte prin cei care tîşnesc spre cer. Adică prin cei care luptă, care
stau prezenţi pe cruce, fără să cedeze”. În fond, îi spunea acum cîţiva
ani tînărului jurnalist Claudiu Târziu, “toată viaţa ne pregătim de
moarte”. Dar avem răspundere, în faţa lui Dumnezeu, nu numai de noi
înşine, ci şi de neamul al cărui nume îl purtăm şi pe care “trebuie să
cauţi să-l onorezi prin tot ceea ce faci”, dar, mai presus de orice,
“să-i respecţi legile creştine”.
După
eliberarea din închisoare, părintele Arsenie Papacioc a fost o vreme
preot prin Ardeal, apoi stareţ la Cozia, pînă cînd, în 1976, a ajuns, nu
fără sprijinul Patriarhului Justinian, duhovnic la mănăstirea de maici
de la Techirghiol (stavropighie patriarhală). Acolo, sub hramul
Adormirii Maicii Domnului (faţă de care a avut toată viaţa o evlavie
fără margini), şi-a desăvîrşit darurile duhovniceşti, ducîndu-le,
discret şi smerit, pînă la sfinţenie. Şi tot acolo, în chilia lui
prefăcută în uşă de rai, avea să facă marele pas spre veşnicie, marţi 19
iulie 2011, la aproape 97 de ani, arhimandritul Arsenie Papacioc,
“Duhovnicul de la Malul Mării”, de a cărui pomenire şi de a cărui urmare
să-L rugăm pe Dumnezeu să ne facă vrednici, şi cu ale cărui rugăciuni
să ne miluiască pînă la plinirea vremurilor.
Răzvan CODRESCU
Cuvinte
care nu pot să nu ni le reamintească pe cele ale lui Valeriu Gafencu,
“sfîntul închisorilor”: “… nu regret că am fost legionar şi că am
purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu
fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui
Hristos!”, sau pe cele ale Maicii Mihaela Iordache, din faimosul
“testament” de la Ciuc: “Acum sîntem total ai lui Hristos, vieţuind
întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate
celelalte să le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie
una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai,
chiar cu preţul vieţilor noastre”.
Techirghiolul vremurilor arseniene
Zilele
trecute mi-a fost dat să îl întâlnesc pe părintele Arsenie Papacioc.
Unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei românești
contemporane. Chip și viață de sfânt în lumea noastră. Cu trupul firav
de aspre și îndelungate suferințe și nevoințe, cu chipul bun și blând,
ca o icoană, cu o privire senină care pătrundea în adâncul sufletului
și, mai ales, cu multă dragoste.
(Articol publicat în portalul Doxologia în ziua de 19 septembrie 2010)
pr. prof. univ. Ioan C. Teșu
Zilele
trecute mi-a fost dat să îl întâlnesc pe părintele Arsenie Papacioc.
Unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei românești
contemporane. Chip și viață de sfânt în lumea noastră. Cu trupul firav
de aspre și îndelungate suferințe și nevoințe, cu chipul bun și blând,
ca o icoană, cu o privire senină care pătrundea în adâncul sufletului
și, mai ales, cu multă dragoste. I-am reamintit numele meu, i-am oferit
un dar simbolic, însă, mai presus de toate, l-am rugam să își aducă
aminte de noi în dialogul său cu Părintele Ceresc, în rugăciune. Nu mi-a
lăsat nici măcar o clipă mâna din dreapta sa binecuvântată, i-am
sărutat-o și mi-a sărutat-o...
Am vorbit despre părintele Ioanichie Bălan și despre părintele Iustin
Pârvu, prieteni ai săi de suferință și de împreună-simțire românească și
ortodoxă. A lăcrimat pentru fiecare.
Mi-a strâns mâna la piept și m-a întrebat: „Ce crezi că îți lipsește să
fii bun?“. Și i-am răspuns: „Să nu mai fac păcate!“. Iar cu
înțelepciunea sa (ca dintr-o carte de proverbe, căci așa i-au fost toate
cuvintele) mi-a spus: „Să faci ceea ce faci din inimă!“.
I-am spus, apoi, că îl respect și îl admir pentru modul în care a
slujit și apără Ortodoxia românească și Neamul românesc și că adesea îl
pomenesc pentru cuvintele sale cu putere multă, dintre care mi-au rămas
aproape de suflet: „Pacea este de patru ori cât dreptatea“ și
„Mântuirea nu se ia cu mâțâială, cu miorlăială, ci cu eroism“. Să ai puterea să suporți mai mult decât pot răuvoitorii tăi să-ți greșească
Parcă îl și aud spunând, pe el, cel ce a suferit sistematic
nedreptatea: „Părinte dragă sau frate ori soră iubită, decât să-ți dea
lumea de patru sau de cinci ori dreptate, cum că bine ai făcut că l-ai
pus la punct sau că i-ai închis gura celui ce ți-a făcut rău sau că l-ai
umilit pe cel ce te-a nedreptățit sau că ți-ai făcut dreptate pentru
suferințele suferite, să le acoperim pe toate cu pace, cu iubire și
iertare. Ce poate fi mai frumos, mai înalt și, în fond, ce poate
constitui esența Ortodoxiei, a Religiei Iubirii, dacă nu dragostea,
bunătatea, iertarea și pacea? Să poți să iubești pe cel ce te
nedreptățește până la prigoană, să ai puterea să ierți de șaptezeci de
ori câte șapte, ceea ce în limbajul duhovnicesc înseamnă mult mai mult
decât în limbajul matematic - 490 -, adică să ierți la infinit, să ai
puterea să suporți mai mult decât au răuvoitorii tăi puterea să-ți
greșească! Să te ridici, atunci când ai fost umilit și îngenuncheat, nu
lovind la rândul tău și cu mai multă răutate, ci privind senin în ochii
celui ce te-a umilit, ridicându-te așa greu cum îți este, dar mergând
mai departe, ca și cum nimic rău nu ți s-ar fi întâmplat, aceasta
înseamnă a le acoperi pe toate cu dragoste, cu pace și bunătate“.
Cât despre mântuire, părintele, cu darul străvederii sale, deplânge pe
cei ce și-au pierdut eroismul spiritual, spiritul de jertfelnicie
duhovnicească. Pe cei ce nu mai sunt capabili să se sacrifice pentru o
credință, o idee: mântuirea sau fericirea veșnică, liniștea casei sau a
familiei, înțelegerea între semeni. Toate acestea sunt scopuri
fundamentale în viață și de aceea nu se dobândesc cu ușurință, ci prin
jertfă, răbdare și nevoință. Cer și presupun sufletele de aur.
Nu mi-a spus multe cuvinte. Eu am fost cel care nu am vrut să-l
obosesc. Au fost însă cuvinte pe care nu le întâlnești în cărți savante,
ci izvorăsc dintr-o experiență de viață curată și pe care nu le auzi
ieșind din gura multora. Sunt cuvinte cu putere multă. Cuvinte care
chiar lucrează în adâncul sufletului omului și îi schimbă starea sa
duhovnicească. Părintele Arsenie Papacioc este asemenea sfinților
Patericului, care te alină numai cu vederea, care te mângâie chiar și
numai cu prezența. Un dar al lui Dumnezeu într-o lume atât de
frământată. Am avut prilejul să mai constat încă o dată că acești
„oameni ai lui Dumnezeu“ sunt o Scriptură vie, creștinismul întrupat.
„Zicerile“ sale, spuse cu blândețe, par a fi alese cu măiestrie dintr-o
antologie de proverbe și cugetări duhovnicești, fiecare dintre ele
adaptate sufletului celui care caută izvorul vieții, liniștea
sufletească și mântuirea.
Mi-a dat, apoi, și alte sfaturi, cu lacrimi în ochii săi senini, precum
albastrul cerului zidit de Dumnezeu. El, cel care a apărat credința cea
dreaptă, ne-a cerut să nu-l lăsăm singur, ci, atât cât este în viață,
să îi apărăm numele și să îi împlinim sfatul cel bun, iar apoi când nu
va fi, să îl însoțim, prin rugăciunile noastre. I-am răspuns că
niciodată nu va fi singur, precum nici Hristos nu a fost singur, chiar
și atunci când oamenii s-au lepădat de El. Că este și va fi neîncetat în
lucrarea și sub ocrotirea lui Dumnezeu.
Pe toți ne-a sfătuit să iubim cel mai mult pe cel care ne iubește cel mai tare, iar acela nu poate fi decât Dumnezeu.
La sfârșit, i-am sărutat și mi-a sărutat mâna, rugându-mă sau mai
degrabă urându-mi ca data viitoare să îi aduc nu o carte, ci un vârf de
deget de rai. Mie mi l-a oferit deplin, așa că voi încerca, măcar pe
calea rugăciunii și a împlinirii, pe cât cu putință omului, să respect
sfatul plin de iubire a Preacuvioșiei Sale.
Sub impresia profundă a celor câteva clipe petrecute în intimitatea
sufletească a părintelui Arsenie Papacioc, mi-am mai spus și eu încă o
dată, cu adâncă simțire și convingere: „Iată duhovnicul!“.
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/ceea-ce-faci-fa-din-inima-parintele-arsenie-papacioc
Fratietatea- Parinte, ma nelinistesc atunci cand spuneti
ca vom trece prin ani grei…- Sa va iubiti, sa fiti unite, formate duhovniceste, sa
aveti barbatie, sa fiti un trup si sa nu va temeti de nimic. Dupa
aceea va ajuta Dumnezeu. Sa cultivati dragostea cea duhovniceasca. Sa aveti o astfel de dragoste,
precum are mama pentru copilul ei. Sa existe fratietate, jertfa,
caci incet-incet vom trece si prin zile grele.Fireste, noi,
monahii, plecam din lume si lasam cunoscuti si rude ca sa intram in
marea familie a lui Adam, a lui Dumnezeu. Mirenilor insa li se cere sa
aiba relatii cu cunoscuti si rude care traiesc duhovniceste, ca sa se
foloseasca. Crestinul
care se nevoieste in lume se foloseste atunci cand are legaturi cu
oamenii duhovnicesti. Oricat de duhovniceste ar trai cineva, are
nevoie – mai ales in vremea in care traim – de prietenia cea buna.
Contactul cu oamenii
duhovnicesti ajuta mult – mai mult decat studiul duhovnicesc – deoarece
aceasta bucurie a legaturii duhovnicesti ii da o mare dorinta sa se
nevoiasca duhovniceste. Inca si la lucru, intr-o slujba obsteasca
etc., este bine ca oamenii duhovnicesti sa se cunoasca intre ei ca sa
se intrajutoreze. Se poate, sa presupunem, sa apara o problema intre
colegi, sa trebuiasca sa se sprijine reciproc, dar unul sa sovaie sa
vorbeasca celuilalt, daca nu se cunosc.- Parinte,
daca cineva nu vrea sa ne ajute intr-o nevoie, este corect sa-i cerem
din nou ceva de care avem trebuinta?- Nu, nu trebuie.
Poate sa nu aiba atunci posibilitatea sa ne ajute. Este ca si cum
mi-ai cere o cruciulita si ti-o dau. Imi ceri si alta data, dar nu am
sa-ti dau si nu-ti dau. Dupa aceea cumpar cruciulite, ca sa am sa dau
si vii si tu, dar nu-mi ceri, desi eu astept ocazia sa le impart.Astazi, oamenii
traiesc in acelasi bloc si nu se cunosc intre ei. Mai demult existau
case cu curti, care ii ajutau pe oameni sa se cunoasca intre ei si la o
nevoie unul il sprijinea pe celalalt. Sa presupunem ca unul mergea cu
caruta undeva si intalnea pe drum un cunoscut de-al sau. “De unde vii?
Unde mergi?”, il intreba. “Intr-acolo merg si eu. Urca sus, sa mergem
impreuna. Sau altul, de avea in plan sa mearga undeva cu calul, il
intreba si pe vecin: “Tu unde vrei sa mergi? Daca poti astepta, peste
trei ore plec cu calul si te pot lua cu mine”; sau “Maine voi pleca
intr-acolo; hai la mine sa dormi, ca sa plecam impreuna foarte de
dimineata”. Se gandeau oamenii la celalalt si atunci cand puteau ajuta
cu ceva, nu evitau sa o faca. Aveau curiozitatea cea buna si intrebau
ca sa se ajute in toate cazurile. Aveau cunoscuti chiar si in alte
sate.- Parinte, ce ajuta ca oamenii sa se lege
duhovniceste?- In zilele noastre, chiar de nu vor
oamenii duhovnicesti sa se lege intre ei, ii va sili diavolul sa se
lege. Diavolul, cu marea lui rautate, face cel mai mare bine astazi in
lume. Pentru ca, sa zicem, un tata care este credincios si vrea, de
pilda, sa plateasca meditatiile copiilor lui, va fi nevoit sa afle un
dascal bun si credincios pe care sa-l aduca in casa sa. Iar un dascal
care este credincios si vrea sa dea meditatii copiilor, pentru ca nu a
fost numit inca in post, va cauta o familie buna, ca sa se simta in
siguranta. Sau un mester care traieste duhovniceste, fie el vopsitor,
fie mecanic etc., cauta sa lucreze la o familie buna, ca sa se simta in
largul lui, pentru ca intr-o casa lumeasca isi va gasi beleaua. Un
crestin bun va cauta sa bage in casa un lucrator bun, care sa fie si om
credincios. Astfel, si unul si celalalt vor incerca sa caute un om
duhovnicesc ca sa poata lucra impreuna cu el. Asadar, incet-incet se vor
cunoaste intre ei oamenii duhovnicesti din toate meseriile si din
toate ramurile.Asadar, diavolul, cu
rautatea sa, face bine fara sa vrea: desparte oile de capre. Astfel se vor desparti oile de capre si vor
trai ca “o turma si un pastor“. Iata, mai demult satele aveau
cioban si fiecare isi dadea oile sale sau caprele ce le avea: unul
cinci, altul zece, si pasteau oile impreuna cu caprele, pentru ca
atunci caprele erau blande si nu le impungeau pe oi cu coarnele. Acum
caprele s-au salbaticit si lovesc urat oile lui Hristos. Iar oile cauta
pastor bun si turma numai de oi. Pentru ca asa cum a ajuns lumea, ea este numai
pentru cei care traiesc in pacat. De aceea se vor desparti oamenii si se vor desparti oile de
iezi. Cei
care vor vrea sa traiasca viata duhovniceasca, incet-incet nu vor mai
putea trai in lumea aceasta. Vor cauta sa afle pe cei asemenea lor, pe
oamenii lui Dumnezeu, vor cauta duhovnic si se vor departa si mai mult
de pacat. Si acest bine
il face acum diavolul cu rautatea lui, dar fara sa vrea. Astfel vedem
nu numai in orase, dar si la sate, pe unii alergand la cantece si
jocuri etc., traind in nepasare, iar pe altii alergand la priveghere,
la paraclise, la intruniri duhovnicesti, si acesti oameni ajung sa fie
strans legati intre ei.In anii cei grei se creeaza
o fratietate foarte puternica.
In razboi, doi ani, noi, soldatii, am trait in doua companii si eram
legati intre noi mai mult ca fratii, deoarece am trait impreuna
greutatile si primejdiile. Eram atat de uniti, incat unul pe altul
ne chemam “frate”. Erau oameni lumesti, cu cugetare lumeasca, dar cu
toate acestea nu voiau sa se desparta unul de altul. Nu citisera
Evanghelia, nici carti duhovnicesti. Aveau o cultura lumeasca
simpla, in sensul cel bun, dar aveau lucrul cel mai mare dintre toate:
dragostea si fratietatea. In ultimul timp, a murit un camarad
de arme de al nostru si la inmormantarea lui s-au adunat si ceilalti,
din toate partile. Cu cateva zile mai inainte a venit si aici un fost
militar, coleg de al meu, ca sa ma vada. Cum m-a imbratisat! Nu mai
puteam iesi din bratele lui.Acum ne luptam cu
diavolul. De aceea cautati sa va infratiti mai mult. In felul acesta
vom calatori impreuna cu totii pe drumul ce ni l-am ales, pe cararea
anevoioasa a urcusului spre dulcea Golgota.
Inrudirea duhovniceasca- Parinte,
ieri mi-ati spus ca pe toti oamenii pe care i-ati vazut zilele acestea,
i-ati simtit ca pe niste frati. In ce fel este inrudirea
duhovniceasca?- Dupa trup, suntem frati cu toti oamenii.
Toti suntem frati si robi ai lui Dumnezeu, insa noi, credinciosii,
suntem pe deasupra si fii dupa har ai lui Dumnezeu, rascumparati cu
Sangele cel dumnezeiesc al lui Hristos. In viata duhovniceasca, dupa
trup ne inrudim prin Adam, iar dupa duh prin Hristos. Cei care traiesc
duhovniceste simt aceasta inrudire duhovniceasca intre ei. Gandesc la fel, urmaresc
acelasi lucru, au acelasi scop. Daca ai avea, de pilda, o sora dupa trup, care sa aiba
programul ei, sa traiasca lumeste etc., n-ai simti cu ea nici o
inrudire duhovniceasca.- Inrudirea duhovniceasca se destrama
vreodata?- Cand unul inceteaza sa
mai traiasca duhovniceste, inceteaza de a se mai inrudi duhovniceste cu
celalalt, care traieste duhovniceste. Singur se desparte, nu-l
indeparteaza celalalt. Precum
cineva, cu cat traieste mai dupa Dumnezeu, cu atat se apropie de
Dumnezeu, tot asa cu cat se departeaza de viata in Dumnezeu, cu atat
merge mai departe de El. Nu-l alunga Dumnezeu. Omul pleaca singur
departe de Dumnezeu. Si precum harul dumnezeiesc este o putere care
lucreaza de departe si se transmite oamenilor, tot asa si lucrarea cea
vicleana a diavolului este si ea o putere care lucreaza de departe si
se transmite. De pilda, doua suflete, daca sunt intr-o stare
duhovniceasca buna si se gandesc unul la altul, intre ele se face o
legatura duhovniceasca si unul transmite putere dumnezeiasca celuilalt.Iar
doua suflete, daca traiesc in pacat si au o oarecare legatura intre
ele, de departe primeste unul de la celalalt o influenta diavoleasca: se
duce telegrama de la unul la altul. - Parinte,
atunci cand exista o astfel de legatura diavoleasca intre doi oameni,
daca unul se schimba spre bine, este ajutat si celalalt?- Da, nu mai are
legatura, pentru ca celalalt nu ridica…receptorul. Se intrerupe
legatura si nu mai are cum sa comunice. In felul acesta poate isi face
probleme si, daca vrea, se poate ajuta pe sine insusi.- Cand avem
legaturi cu un om cu patimi, dar fara sa ne vatamam de patimile lui,
noi ii influentam caracterul?- Daca avem stare
duhovniceasca buna, sfintenie, influentam mult, deoarece lucreaza
harul lui Dumnezeu si semenul nostru se foloseste. Atunci cand il
rabdam pe fratele nostru din dragoste, acela pricepe. Precum si atunci
cand exista inauntrul nostru rautate, fara sa se manifeste, iarasi o
pricepe. Orice
are un suflet, aceea si transmite. Patima va transmite patima, mania – manie, urgia – urgie. In
timp ce daca in suflet exista harisme, harisma se va transmite ca
harisma.- Adica atunci cand cineva
are legaturi cu oameni virtuosi, se foloseste?- Sigur ca se
foloseste. Daca vei merge la o chilie in care se tamaiaza mereu,
cand vei iesi, vei mirosi a tamaie. Daca vei merge intr-un grajd, vei
lua mirosul grajdului. Daca vei merge intr-o casa lumeasca, atunci cand
vei pleca vei mirosi a parfum lumesc. In timpul ocupatiei germane
aveam cinci prajini de pepeni diferiti: pepeni americani ai Scolii
Agricole, care erau pepeni albi, foarte mari si foarte dulci, pepeni
locali de Argos etc. Daca din intamplare dovlecii erau aproape de cei
buni, de cei americani, dulceata din pepene se ducea la dovleac. Si
dovleacul se facea mai dulce, iar pepenele mai searbad. Tot astfel se
petrece si cu polenizarea pe care o fac albinele mergand dintr-o floare
in alta. Daca vei vedea pepene cu buric mare sa stii ca rasadul de
pepene a fost langa un dovleac. Daca cumva pepenele de Argos va fi
aproape de un pepene bun, va lua dulceata de la cel bun. Pepenele bun
va pierde din dulceata, dar cel putin dulceata va merge in celalalt
pepene. Daca insa dovleacul va fi aproape de un pepene bun, dovleacul
se va face mai dulce si, daca-l vei pregati, va trebui dupa aceea o
mana de sare. Pepenele pierde, dar nici pe dovleac nu-l foloseste.
In timp ce, de este pepene, pierde desigur pepenele cel bun, dar
celalalt devine pepene mai dulce. Vreau sa spun ca, daca un crestin care nu
este destul de sporit merge langa un om sporit duhovniceste, poate ca
cel de-al doilea se va osteni, se va pagubi putin, dar primul se va
folosi. Daca insa un om lumesc, care nu crede, merge langa un om
duhovnicesc, osteneala si timpul ce-l depune omul duhovnicesc se vor
pierde. Cel mult, cel lumesc
se va misca de cateva lucruri duhovnicesti ce i le va spune celalalt si
le va filozofa lumeste, adica le va interpreta in duh lumesc si
nu se va folosi. Adica va deveni un… dovleac mai dulce.Atentie la prieteniIn armata, la Transmisiuni, aveam un tabel de
recunoastere cu cateva caracteristici concrete si astfel ne dadeam
seama care statie era a noastra si care era straina; cunosteam statiile
noastre. Pentru o perioada de timp in care am facut lectiile la
Transmisiuni, faceam intervalul si incercam sa facem recunoasterea.
Spuneam celuilalt: “Ce este asta?”, sau “unu”, sa vedem ce spune si
acela si astfel il prindeam. Adica, atunci cand nu intelegeam sigur ce
statie este, nu aveam incredere si, tac-tac, incercam sa facem
recunoastere. Tot asa si in viata duhovniceasca, atunci cand vedem ca o
“statie” este straina, trebuie sa spunem: “Ei, acum, cu aceasta voi
lucra?”. Daca
cineva intelege ca o “statie” este straina si totusi vrea sa lucreze
cu ea, este grav. Cu atat mai
mult atunci cand stie ca statia este nu numai straina, dar si
vrajmasa, si vrea sa lucreze cu ea. Vreau sa spun ca in privinta
legaturilor cu ceilalti este nevoie de discernamant si atentie.
Lucrul cel mai sigur este ca sa te sfatuiesti cu duhovnicul tau.Chiar si in discutii trebuie sa fie credinciosul atent,
deoarece uneori incepe o discutie duhovniceasca si sfarseste in
palavrageala. Si nu ajunge ca isi pierde vremea, dar isi
pierde si sufletul sau cu judecata, pentru ca nu avem dreptul sa
judecam pe nimeni si nici situatii. Daca putem, dupa discutia ce o vom
face cu durere sa cautam sa ajutam o situatie neplacuta. Nici pe cei
morti nu trebuie sa-i osandim, pentru ca sufletele tuturor oamenilor,
din fericire, sunt in mana lui Dumnezeu.Vad de cate ori
se strica gandul multor oameni din pricina unui cuvant neatent. Daca ni s-ar cere impozit
pentru cuvintele ce le spunem, stiti cat de atenti am fi? Daca ni s-ar
spune: “Daca spui atatea cuvinte, vei plati atat”, ne-am masura
cuvintele noastre. Cand
vorbim la telefon ne gandim ce vom spune, cat sa vorbim, pentru ca vom
plati. Acum se
pierde mult timp cu vorbitul.- Parinte, in
“Scara” se scrie despre clevetire ca este nasterea urii. Simpla
palavrageala poate avea in ea dragoste?- Da, daca cineva
iubeste mult un suflet si vede ca altii il invidiaza, atunci poate
spune si vreun cuvant de cleveteala impotriva acelui suflet, ca sa nu-l
mai invidieze ceilalti. Trebuie sa le cercetam pe toate. Insa un
suflet stricat sau ispitit, care crede ca este nedreptatit si pentru
aceasta este putin amarat sau suparat si sub un anumit pretext isi
manifesta supararea sa, poate face o astfel de vatamare in alte
suflete, incat sa-l intreaca si pe diavol. Iuda s-a suparat pentru
risipa mirului ce l-a varsat Mironosita si a spus ca mirul s-ar fi
putut vinde si banii sa se fi dat saracilor. De la Iuda au fost
influentati si ceilalti apostoli, care aveau har.Ceea ce a spus
acela era vazut corect pe dinafara si ei au fost influentati de
acel cuvant, pentru ca nu-i cunosteau inima sa cea iubitoare de
argint. Si iata ca Hristos i-a dat lui Iuda si punga cu bani, sa-si
sature patima sa, dar acela lua din ceea ce se punea in ea.- Parinte, ce
pozitie trebuie sa ia cineva atunci cand doi oameni care nu se inteleg
ii cer parerea lui?- Daca s-ar afla cineva cu oameni care au
probleme personale intre ei, este mai bine ca parerea sa s-o spuna
in prezenta amandurora, ca sa nu ia fiecare vreun cuvant al sau precum
ii convine si sa-l foloseasca apoi ca artilerie grea – atunci cand
cuvantul aceluia are greutate – pentru a-l lovi fara mila pe
potrivnicul sau si sa-l ajunga pe acela proiectilele pe neasteptate. Pe cat poate, sa evite
astfel de oameni, ca sa aiba pace si sa se poata ruga pentru pacea
acestor oameni si, in general, pentru pacea lumii. Atunci
cand nu-i poate evita cu desavarsire pe astfel de oameni scandalagii,
sa incerce cel putin sa evite multele cuvinte, ca sa aiba mai putine
tulburari. Nu
are importanta daca unii oameni n-au rautate, ci doar o simpla
superficialitate, deoarece si acestia, cu superficialitatea lor,
creeaza probleme.Dragoste de mama- Parinte, oamenii care au dragostea
impreuna cu discernamantul au curatie sufleteasca?- Sunt mai multe
cazuri. Se
poate ca de multe ori sa fie si o politete lumeasca. Iata, unii oameni
au bunatate, au si politete, dar aceasta nu insemna ca au si noblete
duhovniceasca, jertfire de sine. A exista insusiri bune este un alt subiect. Cel care are politete
lumeasca si se fatarniceste poate face mult rau, pentru ca celalalt
este inselat de fatarnicia aceluia, si deschizandu-si inima i se
risipeste in cele din urma evlavia sa fata de omul lumesc, care nu stie
ce inseamna evlavie. Este
ca si cum ar da lire de aur la oameni care nu cunosc decat drahmele de
bronz. De aceea, sa caute sa nu piarda cineva timpul sau fara
scop, dojenind duhovniceste pe oamenii care se odihnesc in discutii
lumesti, numai spre a-si rosti parerile lor in mod egoist.- Parinte,
cand cineva are o problema si vine si o spune, si iarasi o spune, chiar
atunci cand problema lui s-a rezolvat oarecum, ce trebuie sa faci?- Prima data
se justifica sa spuna, sa spuna, sa stea cu orele. Atunci trebuie sa-l
asculti. Daca nu-l asculti, va crede ca te ingreuiezi cu el sau nu-l
intelegi. Dupa aceea insa, daca va continua sa spuna mereu aceleasi
lucruri, sa-i spui: “Acum nu te mai ascult, nu pentru ca nu te-as
putea asculta, ci pentru ca aceasta nu te ajuta. Tu si vara o faci
iarna. Acum esti mai bine; este primavara. Peste putin va veni vara. Tu
te gandesti vara la frigurile iernii si racesti“. Uneori insa se
observa urmatorul lucru chiar si in relatiile dintre oamenii
duhovnicesti. Unul
se duce sa-si spuna durerea sa la un oarecare si acela nu vrea sa-l
asculte, ca sa nu se lipseasca de bucuria sa. Poate simula ca
este grabit sau sa schimbe vorba ca sa-si pastreze pacea. Dar aceasta
este ceva cu desavarsire satanic. Ca si cum ar muri cineva alaturi
de mine si eu sa merg mai departe si sa cant. Unde este “a
plange cu cei ce plang“? Si mai ales atunci cand
este vorba de subiecte bisericesti serioase, daca un crestin nu ia
parte la nelinistea celuilalt, atunci omul acesta nu ia parte la Trupul
Bisericii.- Atunci cand nu sunt de acord cu altii
pentru o fapta a lor, aceasta inseamna ca am inima aspra?- Nu esti de
acord cu altii si esti de acord cu tine? Atunci nici Hristos nu te va
indreptati pe tine la judecata. Se poate ca la un moment dat inima
omului sa se inaspreasca precum piatra daca nu ia aminte, si in alt
moment sa devina duioasa. Sa dobandesti inima
de mama. Ai vazut, mama pe toate le iarta si cateodata se face ca nu
vede multe neoranduieli. Sa faci rabdare si sa-i indreptatesti, sa-i
suferi pe ceilalti, ca sa te sufere si pe tine Hristos.- Parinte, cum
se largeste inima?- Atunci cand justifici totdeuna
neoranduielile, nedesavarsirile, lipsurile celorlalti si in ele te
oglindesti pe tine insuti. Desigur, vicleanul ne poate aduce uneori
ganduri asupra celorlalti si mai ales atunci cand exista vreo pricina.
Sta insa in puterea noastra sa le primim sau sa le alungam. Cand ne
punem in situatia celuilalt, il vom vedea cu simpatie si il vom
indreptati. Dupa aceea, atunci cand ceva nu se face din rautate, ci din
superficialitate, aceasta il vesteste pe celalalt si nu pricinuieste
impotrivire. A exista neputinte omenesti este un lucru firesc si general
la toti oamenii. Dar este rau atunci cand exista intentie rea.- Daca
celalalt este intr-o stare sufleteasca rea, iar eu ma aflu intr-una
buna, il pot influenta?- Dar daca vrajmasul prezinta lucrurile
altfel? De unde stii tu ca te afli intr-o stare mai buna? Atunci cand cred ca sunt mai bun decat celalalt si ma
doare si ma intristez pentru el, trebuie mai degraba sa ma intristez
pentru mine si nu pentru acela. Chiar si atunci cand cineva
vede ca, intr-adevar, celalalt nu este bine, trebuie sa-l
indreptateasca si sa-i afle circumstante atenuante. Numai pentru sine
sa nu afle circumstante atenuante, ci sa se socoate mai rau decat
ceilalti si sa-l doara pentru halul in care se afla el insusi. Unul ca
acesta recunoaste ca n-a facut nimic pentru cele ce i le-a dat Dumnezeu
si zice: “Dumnezeule, nu ma lua in seama, arunca-ma departe. N-am
facut nimic bun, ajuta-l pe celalalt!” Cei care sporesc cu
adevarat nu-si simt marea lor sporire, ci numai o mare zdrobire si
smerenie si dragostea lui Dumnezeu impreuna cu o veselie negraita.
Există fiinţe care, încă de la naştere, sunt mistuite de setea de absolut. Aceasta este o taină a persoanei umane şi a preştiinţei lui Dumnezeu. Născut la Moscova în 1896, într-o familie ortodoxă numeroasă, Părintele Sofronie este, cu siguranţă, una dintre acestea. Încă din fragedă vârstă a fost tulburat de marile întrebări metafizice. Foarte curând avea să conştientizeze caracterul tragic al existenţei umane, prin intermediul marii literaturi ruse şi de asemenea, prin intermediul istoriei care îmbrăca formele absurde ale Războiului şi ale eshatologiei sângeroase a Revoluţiei din Octombrie. Deşi ofiţer în trupele de geniu, părintele Sofronie nu a mers pe front. Avea să fie închis însă, de două ori, de poliţia bolşevică la închisoarea moscovită Liubianka.
În timp ce lumea din afară pendula între oroare şi barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare lăuntrică provocată de „amintirea morţii”. Nu un simplu memento mori ca în tradiţia ascetică, ci o cufundare ameţitoare a sufletului în vâltoarea neantului. Avea sentimentul că prin moartea sa moare în el şi cu el tot ceea ce a fost înglobat de propria conştiinţă: neamul omenesc, cosmosul şi chiar Dumnezeu. Experienţă decisivă din care avea să reţină două lucruri, paradoxale: o senzaţie profundă a efemerităţii existenţei, şi o deschidere „prin cruce” faţă de taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul şi necreatul – şi faţă de realitatea Fiinţei infinite. „Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineaţă, i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”, că veşnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu este decât sentimentalism şi „psihism demn de dispreţ”. Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, îşi îndreaptă atenţia către misticismul Orientului ne-creştin. Practică o formă de meditaţie orientală şi se străduieşte să-şi golească mintea de toate „formele relative”. Confundând individul cu persoana, el servea – cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul filozofilor care, în realitate, nu există”.
În paralel, îşi dăruieşte întreaga pasiune picturii, pe care a studiat-o la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Moscova. Însă, tulburările Revoluţiei bolşevice îi perturbă munca şi se hotărăşte să emigreze. După o scurtă trecere prin Italia şi Germania, soseşte la Paris în 1922. Imediat, are ocazia să expună în acele temple ilustre ale artei moderne care sunt „Salonul de toamnă” şi „Salonul de ţiglă”. Căutare a invizibilului în spatele vizibilului, pictura, deşi îi oferă momente de bucurie fină, nu-l poate satisface: „mijloacele de care dispuneam erau neputincioase să redea frumuseţea care domneşte în natură”.
Apoi, într-o zi, Cel pe Care părintele Sofronie Îl părăsise, se arată lui. Experienţă tulburătoare căreia un text din Scriptură îi va revela adevăratul sens: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3,14). Cum oare, Dumnezeu Cel fără de început, Creator şi Stăpân al întregului univers, să spună „Eu sunt”? Această întorsătură în istoria umanităţii, această revelaţie făcută lui Moise de către Fiinţa Absolută ca „persoană”, ca „ipostas” este pentru părintele Sofronie un adevărat drum al Damascului. «Mare este cuvântul „Eu”, scria sfinţia sa. El desemnează persoana. Numai persoana trăieşte cu adevărat. Dumnezeu este viu pentru că este ipostatic. Miezul acestei vieţi este iubirea. Întrucât Dumnezeu spune „Eu”, omul poate spune „tu”. În „eu”-l meu şi în „tu” al Său se află întreaga Fiinţă: şi această lume şi Dumnezeu. În afară şi dincolo de acesta nu există nimic. Dacă sunt în El, pot spune că „eu sunt”; dar dacă sunt în afara lui pot spune că „eu mor”».
„Fapt suprem şi primordial al Fiinţei”, acest principiu ipostatic are un nume şi o înfăţişare, înfricoşător prin putere şi sfinţenie: Iisus Hristos. „Fără El nu l-aş fi cunoscut nici pe Dumnezeu şi nici pe om”, scria părintele Sofronie. El contemplă în Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, însuşi chipul din veşnicie al lui Dumnezeu în om. Mântuirea apare ca îndumnezeire. Omul este mai mult decât un microcosmos, el este un mic dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, luând chip de rob, S-a făcut întru totul asemenea omului, omul are posibilitatea să devină întru totul asemenea lui Dumnezeu. Pentru părintele Sofronie sfinţenia nu este de ordin etic, ci ontologic: „Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”.
Bucurie nesfârşită, această autorevelare a lui Dumnezeu este pentru părintele Sofronie izvorul unei „dureri care va fi leit motivul întregii sale vieţi în Dumnezeu”. Pentru că, revelându-i-se aşa cum este El, Dumnezeu i-a îngăduit părintelui Sofronie să se poată vedea aşa cum este el în adâncimea cea mai
intimă a fiinţei sale. Luminându-i sufletul, Duhul Sfânt îl face să vadă profunzimea păcatului şi a întunericului lăuntric. Dar păcatul văzut nu ca o încălcare a normelor vreunei etici, ci ca o ignorare a lui Dumnezeu Cel Adevărat, ca un refuz al iubirii Tatălui, „o separare de izvorul ontologic al fiinţei noastre”. Descoperind cu spaimă „cadavrul său interior”, părintele Sofronie intră atunci în „iadul pocăinţei”. Un dar al lui Dumnezeu, „mai mare decât acela de a vedea îngeri”, pe care îl consideră ca a treia sa naştere, după cea trupească şi aceea în Duh. Indignarea, ruşinea, deznădejdea, ura de sine, sentimentele cele mai extreme îl înfrâng. Asemenea Sfântului Petru după ce s-a lepădat de Mântuitorul, el varsă lacrimi „ca să-şi zdrobească oasele”. Totuşi, departe de a-l nimici, această suferinţă metafizică, mai rea decât cea mai mare durere fizică, refac firea sa creată şi fac să ţâşnească în el „o altă vedere, un alt auz, energia unei vieţi noi”.
Lumina necreată.
Despre Focul care arde patimile şi purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile
neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.
Legată de cunoaşterea sa practică a misticii orientale, această experienţă a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.
În mod evident, Paştele din 1924, a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspiraţie
care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creştin. Din acest moment începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în faţa unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura.
Dornic să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, părintele Sofronie intră la Institutul Saint-Serge, care tocmai se înfiinţase la Paris. Dar studiile nu-l satisfac. El găseşte că acolo se vorbeşte mai puţin intru Dumnezeu cât mai mult în jurul lui Dumnezeu. Până la sfârşitul vieţii va păstra o atitudine critică faţă de teologia academică. Deşi folositoare vieţii istorice a Bisericii, ştiinţa teologică nu este, după el, nici mântuire personală şi nici cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu. Motivul: „Ea ne dă numai o înţelegere intelectuală, dar nu ne ridică într-adevăr în domeniul Fiinţei divine”. Pentru părintele Sofronie, ucenic fidel Sfântului Siluan (1866-1938), „creştinismul nu este o doctrină, ci viaţă”. Teologia nu este un exerciţiu speculativ, ci „starea de a fi inspirat de harul lui Dumnezeu”. Cunoaşterea spirituală nu este o simplă cunoştinţă, ci „experienţa, în existenţă, a comuniunii cu Dumnezeu”. Primează aşadar experienţa existenţială însă, ea nu exclude necesitatea esenţială a unei cunoaşteri dogmatice temeinice. Aşa cum scria părintele Sofronie, „O viaţă dreaptă este condiţionată de concepţia corectă în legătură cu Hristos şi cu Sfânta Treime. Altfel, cea mai mică abatere
de la adevăr în viaţa noastră interioară denaturează perspectiva noastră dogmatică”.
În 1925, părintele Sofronie pleacă la Muntele Athos. Devine călugăr la mânăstirea rusească Sfântul Pantelimon. Pentru el, monahismul este, după expresia lui Teodor Studitul (sec VIII-IX) pe care îi plăcea să-l citeze, „al treilea har”. Este viaţa cerească pe pământ, inima spirituală a Bisericii. Foarte repede primeşte darul rugăciunii neîncetate, „dar de la Dumnezeu legat de un alt dar: pocăinţa”. Transfigurat prin rugăciune, el însuşi devine rugăciune, stâlp de comuniune între cer şi pământ. Călugărul, pentru el, este icoana Maicii Domnului. El este cel care se roagă pentru întreaga lume, după preoţia împărătească şi profetică a lui Melchisedec, preoţie universală şi accesibilă tuturor creştinilor, superioară din punct de vedere spiritual preoţiei ierarhice a seminţiei lui Aaron.
La Sfântul Munte, părintele Sofronie face, în acelaşi timp, experienţa pierderii
harului. Marcat de „legea păcatului”, omul nu poate să „păstreze întru totul harul iubirii lui Dumnezeu”. Mai devreme sau mai târziu, victimă a patimilor sale, el are sentimentul că Duhul Sfânt îl părăseşte în forma sa tangibilă. Pentru că este suficientă o simplă mişcare a orgoliului, o simplă întoarcere a conştiinţei asupra ei înseşi pentru ca inima să se închidă iar duhul să se întunece. Căderea, uneori , este cea în care omul se năruie în accedie, pe care părintele Sofronie o vede ca „lipsa grijii de propria mântuire”.
În funcţie de treapta harului primit mai înainte, această părăsire a lui Dumnezeu poate fi trăită ca un adevărat „iad”: o nelinişte , o nenorocire, o durere apropiată celei pe care Hristos a cunoscut-o în Ghetsimani şi pe Golgota. Pentru a regăsi harul, cu alte cuvinte a transfigura fiinţa noastră dezbrăcând-o de patimi, este necesară o asceză. O luptă interioară. Un proces de „chenoză totală” prin care se exprimă dorinţa noastră de a-L urma pe Hristos, de a ne asemăna Lui mai mult. „Dragostea lui Hristos este o fericire cu care nimic în lumea aceasta nu se poate compara, scria părintele Sofronie. Dar, în acelaşi timp, a iubi cu dragostea lui Hristos este a bea paharul Său. Iubirea lui Dumnezeu este chenotică. El ne-a poruncit să-L iubim până la ura de sine”.
Întuneric şi nădejde
Mai întâi „dar” gratuit al harului, apoi abandonare de către Dumnezeu, iar la sfârşit redobândirea harului Său. Pentru părintele Sofronie, toată viaţa duhovnicească este în această triplă mişcare. El însuşi nu va înceta să trăiască
„în acelaşi timp şi întunecimile morţii şi nădejdea în Dumnezeu care ne mântuieşte”. Această oscilaţie între iad şi lumină, această stare paradoxală în care sufletul este înălţat la cer şi, în acelaşi timp, aruncat în valurile întunecate ale iadului, marchează lungul său periplu „printre tulburări” şi devine una dintre cheile spiritualităţii sale.
Din această experienţă arzătoare, părintele Sofronie nu va putea însă profita decât din momentul în care, în 1930 – eveniment capital în viaţa sa – îl întâlneşte pe Stareţul Siluan. Imediat, el, intelectualul cultivat şi rănit de metafizică, se pune la picioarele acestui om simplu, ţăran la origine şi aproape analfabet. Trăind în cel mai înalt grad dragostea de duşmani, stareţul Siluan a cunoscut stările spirituale cele mai extreme: vederea plină de deznădejde a condamnării sale veşnice urmată, într-un moment de iluminare, de vederea lui Hristos strălucind în Lumină. În 1905, în timp ce Einstein anunţa revoluţionările secolului XX prin teoria sa a relativităţii, acest călugăr sfânt primea de la Hristos un cuvânt de mântuire pentru timpul nostru: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”.
Pentru Părintele Sofronie, această chemare la condamnarea de sine permanentă este expresia desăvârşită a căii lui Hristos, calea cea mai directă şi cea mai sigură spre desăvârşire. În noi stă să ne smerim asemenea lui Dumnezeu, să ne condamnăm la chinurile veşnice ale iadului prin care să nimicim în noi orice patimă şi să ne facem inima smerită şi liberă pentru a primi dragostea lui Dumnezeu. Căci „altceva este smerenia ascetică şi altceva smerenia lui Hristos”. Prima, relativă, constă în a se vedea cineva „mai rău decât toţi”; este rodul unei lupte crâncene cu gândurile. A doua, absolută, „este atributul iubirii lui Dumnezeu care Se dăruieşte fără măsură”; este lucrarea în noi a Duhului Sfânt atunci când trăim întreaga umanitate, pe „întreg Adam-ul”, ca pe noi înşine.
Stareţul Siluan a adormit întru Domnul la 24 septembrie 1938. În primăvara următoare, părintele Sofronie merge să trăiască pustniceşte într-o chilie din Karoulia, în inima „pustiei” athonite. Aici îşi pune la încercare iubirea sa faţă de Părintele ceresc şi aprofundează realitatea dumnezeiască, dar în acelaşi timp, merge până la capătul pocăinţei şi a chenozei sale. Acolo, în singurătate, cunoaşte momente de rugăciune curată. Într-o astfel de rugăciune, faţă către Faţă cu Dumnezeu, fără imagini şi gânduri care să-l distragă, mintea şi trupul său erau unite în mod desăvârşit în inimă; duhul este antrenat în infinitul imens, luminos şi de negrăit al veşniciei dumnezeieşti, mai presus de limitele spaţiului şi ale timpului. În privinţa aceasta, procedeul literar pe care părintele Sofronie îl foloseşte în ultimul capitol al cărţii sale „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” nu înşeală pe nimeni. Adevăratul ascet pe care îl întreabă în scopul iniţierii în tainele Luminii Taborului apare tocmai pentru a nu fi el-însuşi. Prin gura acestuia, considerat demn de a contempla această lumină – figură în spatele căreia se ascunde şi se manifestă smerenia sa – se rosteşte bine înţeles propria experienţă pe care ne-o comunică.
Rugăciunea pentru lume
Dar, un alt paradox, în timp ce omul „experimentează prezenţa lui Dumnezeu până la a uita de lume”, rugăciunea lărgeşte inima şi cunoştinţele sale la nivel cosmic. Acolo, în „pustia” athonită, părintele Sofronie ascultă ecourile războiului până în adâncurile grotei sale. Noaptea, mai ales, strigătul umanităţii care suferea îi traversa inima. Asemenea stareţului Siluan, el se roagă pentru lumea întreagă, pentru „întreg Adam-ul”, cu aceeaşi plângere ca pentru el însuşi. El vede în aceste lacrimi un dar al lui Dumnezeu, un reflex al rugăciunii lui Hristos în Grădina Ghetsimani când, „fiind în chin de moarte, sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Luca 22, 44). El realizează atunci sensul profund al cuvântului lui Hristos: „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”. Această poruncă, după el, indică mai puţin măsura în care trebuie să iubim, cât indică deofiinţiimea ontologică a firii umane, distrusă de păcatul original, dar deja restaurată de Hristos prin Întruparea, Moartea şi Învierea Sa şi pe care fiecare are a o reactualiza în iubire. A iubi cu iubirea lui Hristos înseamnă a introduce în existenţa sa personală viaţa umanităţii întregi; înseamnă a lua asupra sa tot răul acestei lumi ca pe propriul rău; şi mai înseamnă a introduce în pocăinţa pentru propriile căderi, păcatele aproapelui său.
„Rugăciunea pentru lume înseamnă a-şi vărsa cineva sângele”, spunea Sfântul Siluan. O astfel de rugăciune, nu vine totuşi de la sine. Fiind un dar al Duhului Sfânt, ea presupune o pocăinţă desăvârşită. Esenţială, întrucât este mântuitoare, ea este de asemenea marcată de neputinţă. Deoarece, aşa cum spunea părintele Sofronie, „nimeni şi nimic nu-l poate priva pe om de libertatea sa de a ceda răului, de a prefera întunericul, luminii. Oamenii îşi construiesc singuri iadul”. Şi cel mai mare iad, cel mai mare păcat, este războiul. Împotriva acestei alegeri greşite ce poate face creştinul? La acest sfârşit de secol când, din Irlanda până în Caucaz, trecând prin fosta Iugoslavie şi Orientul Apropiat, fanatismele de toate soiurile, religioase, naţionaliste, etnice, însângerează pământul vechii creştinătăţi, este necesar mai mult decât oricând să ne amintim de dublul mesaj al sfântului Siluan şi al părintelui Sofronie. Mai întâi, universalitatea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu: „Nu cunosc un Hristos grec, rus, englez, arab, spune părintele Sofronie. Hristos, pentru mine, este totul, Fiinţa supracosmică. Când limităm persoana lui Hristos, coborând-o spre exemplu în planul naţionalităţilor,
pierdem totul şi cădem în întuneric”. Apoi, iubirea de vrăjmaşi. Pentru părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos este nici mai mult nici mai puţin decât „piatra din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim şi de neînlăturat al credinţei adevărate, al comuniunii adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în Biserică. Cine are puterea iubirii pentru duşmani cunoaşte pe Hristos în duh şi în adevăr. Cine, din contră, nu o are, este prizonierul morţii, încă nu este „ortodox”, adică nu-l cunoaşte pe Dumnezeu „aşa cum este El”.
Practic, în ce constă iubirea vrăjmaşilor? În faptul că preferăm să fim ucişi în loc să ucidem, spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem pe vrăjmaşii noştri, ci să-i învingem prin iubire. Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine pentru
omenire. Prin natura ei, nu poate dura o veşnicie. Biruinţa martirilor şi a sfinţilor este, în schimb, o adevărată slavă. Ea rămâne în vecii vecilor. Ca dovadă, istoria recentă a Rusiei, pentru care părintele Sofronie nu înceta să se roage, şi care îi revela caracterul eminamente paradoxal: suferinţe, crime şi drame nesfârşite pe pământ, iar în cer şi în Biserică, secerişul sfinţilor! „Nu există tragedie în Dumnezeu, spunea şi repeta el, într-un alt fel în „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”. Tragedia nu există decât pentru omul a cărui vedere nu depăşeşte hotarele pământului. Hristos a trăit drama întregii omeniri, dar
în El Însuşi, nu exista nici o dramă”. Numai o pace de necuprins…
În 1941, părintele Sofronie este numit preot la mânăstirea Sfântul Pavel. Un an mai târziu, a fost numit duhovnic. Va fi, din acel moment, părinte duhovnicesc pe lângă mai multe mânăstiri. Era începutul unei paternităţi duhovniceşti care nu va înceta să se extindă nici după venirea sa în Europa occidentală. Ironie a destinului şi sclipire a Providenţei: el care, la început era ofiţer în trupele de camuflare, lucrând să facă vizibilul invizibil, venea acum să facă invizibilul vizibil pentru mii de ucenici. Da – şi capitolul pe care îl dedică paternităţii duhovniceşti în “Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” confirmă acest fapt – părintele Sofronie a fost un adevărat stareţ. Un om în Hristos, preocupat să întrupeze Logosul în istorie şi în cosmos, să transfigureze istoria şi cosmosul în Lumina Logosului. Un om al liniştii prin care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, care ne naşte pe noi nouă înşine şi vieţii în Hristos prin cuvintele sale inspirate. Un om al cuvântului, arzând precum psalmistul, capabil să vorbească de la egal la egal cu orice om, de la copil la filozoful cel mai sofisticat, trecând prin muncitorul cel mai simplu. Un om-rugăciune care dăruieşte primul său gând lui Dumnezeu şi primeşte de la El răspunsul la o mie şi una de întrebări ale
vizitatorilor săi. Un om purtător al Duhului Sfânt, care ştie să citească în inimile oamenilor, să participe la bucuriile şi la suferinţele lor şi să le deschidă lucrării harului. A vorbi cu părintele Sofronie însemna să fii irezistibil atras într-o mişcare de depăşire: de la psihologic la spiritual, de la inevitabilele detalii şi căderi ale vieţii cotidiene la „unicul necesar”, de la micul nostru „eu” la dimensiunile cosmice ale Adam-ului întreg, de la logica lumii la „perspectiva inversă” a Evangheliei.
Spre sfârşitul lui 1943, urmând chemării mai vechi a călugărilor mânăstirii Sfântul Pavel, părintele Sofronie va părăsi Karoulia pentru pustia de la Sfânta Treime, lângă Noul Schit. Condiţiile de viaţă de aici sunt foarte aspre, întrucât grota, izolată şi prevăzută cu o capelă mică, era prada unor importante infiltrări de apă. Sănătatea părintelui Sofronie a avut de suferit din această cauză şi, la capătul a doi ani, a trebuit să renunţe. Se aşează o vreme la schitul Sfântul Andrei, care aparţinea mânăstirii Vatoped. Acum începe să simtă nevoia interioară de a face cunoscută lumii experienţa duhovnicească a stareţului Siluan. El a însoţit-o cu o analiză foarte profundă a vieţii şi gândirii sale. Aduse de Sus, „cuvintele vieţii veşnice” ale Sfântului Siluan sunt aşa de simple, aşa de transparente, încât profunzimea lor teologică, înaltul grad de perfecţiune spirituală de care acestea dau mărturie, scapă multora dintre cele mai mari inteligenţe ale epocii. Tradus apoi în nenumărate limbi, opera Sfântul Siluan, monah al Muntelui Athos a devenit clasică în literatura ascetică ortodoxă. Pentru părintele Emilianos, egumenul mânăstirii Sfântul Petru (de la Muntele Athos), ea este chiar „o nouă filocalie”. Intuiţia părintelui Sofronie şi mărturisirea sa îşi vor aduce roadele. În 1988, stareţul Siluan va fi canonizat de Patriarhul Constantinopolului.
Unicul necesar
Victimă a unei boli grave, refăcut cu greu în urma unei operaţii importante în 1951, părintele Spfronie nu se poate întoarce la Sfântul Munte unde, din cauza Războiului rece, situaţia s-a înrăutăţit puternic pentru călugării de origine slavă. Rămâne atunci în această mică Rusie a emigraţiei care era Saint-Genevieve des-Bois, aproape de Paris. Atraşi de strălucirea sa spirituală, mai multe persoane cu orizonturi diferite se adună în jurul său. În 1959, după ce a căutat zadarnic în Franţa un loc mai favorabil unde să întemeieze o formă de viaţă comunitară, părintele Sofronie pleacă în Anglia cu o mână de ucenici. Împreună se instalează la Tolleshunt Knights (Essex), într-o veche casă parohială dezafectată. Astfel ia naştere mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, după numele primei capele împodobită cu icoane de părintele Gregoire Krug.
Până mai ieri cenobit, apoi pustnic, iar acum stareţ în inima lumii: traiectoria părintelui Sofronie este exemplară. În Marea Britanie, tot efortul său s-a concentrat în construirea unei „familii spirituale” unită în iubirea şi căutarea „unicului necesar”. Era greu, descoperind mânăstirea sa, să nu te gândeşti la spiritul mistic al Sfântului Serghie de Radonej (sec. XIV) şi, mai târziu, la Sfântul Nil Sorski (sec. XV). Asemenea celui din urmă, în ciuda neîncrederii sale în teologia academică, el dă o mare valoare activităţii intelectuale. Ca şi la acesta, respectul pentru unicitatea persoanei primează asupra regulii. Nu este vorba de tipic (ansamblu de reguli rituale şi rânduite de Biserică), ci de voinţa şi conştiinţa deplină de a trăi în Duhul lui Hristos care creează unitatea comunităţii. Nu este vorba de respectarea prescripţiilor alimentare exterioare, ci de lupta interioară împotriva gândurilor şi a atenţiei minţii la viaţa Sfintei Treimi, care sunt sensul şi esenţa postului. Asceza nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a ne elibera de păcat, a ne curăţi inima, a primi harul, a conforma voinţa noastră cu cea a lui Dumnezeu, „a dobândi dragostea care ne-a fost poruncită de Hristos”. Marele pericol al unei reguli, atât în viaţa monastică dar şi în afara ei, este de a incita persoana în a se pune de acord cu ea, de a dezvolta o „conştiinţă de forma strâmtorii Dardanele”, prea strâmtă pentru a sesiza „măreţia supracosmică a lui Hristos”. Singura regulă care rămâne, în realitate, este Hristos, cu care, la drept vorbind, nu putem fi niciodată „în regulă”, şi în faţa Căruia pocăinţa noastră nu va avea sfârşit pe pământ.
Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul nu va avea deci reguli, ci doar un orar. O împărţire a zilei în trei perioade de timp: pentru masă, pentru lucru şi mai ales pentru rugăciune, liturghie şi chemarea Numelui. Pentru părintele Sofronie, liturghia nu era doar „actul unei credinţe respectuoase, ci contemplarea lucrării lui Dumnezeu-Omul, Paştele Domnului prezent întotdeauna cu noi” . El spunea: „Dacă mântuirea în Hristos este singurul scop al vieţii noastre, tot ceea ce facem poate deveni act de rugăciune. Viaţa noastră cotidiană trebuie să fie o liturghie neîntreruptă”.
Fundamentul spiritual al mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul va fi, desigur, învăţătura Sfântului Siluan. Nu căutări ale unor stări mistice deosebite, ale unor contemplaţii sublime, ci o viaţă simplă, euharistică, evanghelică. Urmând lui Hristos, „oriunde va merge El” (Ap. 14, 4). Dacă scopul este clar – dobândirea mântuirii personale, îndumnezeirea – nici mijlocul de realizare a acesteia nu este mai puţin important: a face din poruncile lui Hristos legea unică şi neschimbată a vieţii noastre. Pentru părintele Sofronie, foarte inspirat de Sfântul Grigorie Palamas (sec XIV), poruncile nu sunt norme etice, ci „energii dumnezeieşti”. Ele sunt reflectarea pe pământ a vieţii veşnice: „Rămânând în aceste porunci, vom deveni asemenea lui Hristos în mod organic. Viaţa Sa devine viaţa noastră, conştiinţa Sa devine conştiinţa noastră, iar gândirea Sa gândirea noastră”.
Aceste porunci ale lui Hristos, care deschid aici pe pământ porţile raiului, părintele Sofronie le considera într-o formă unitară, liturgică, pe care nu înceta s-o repete: „Sârguiţi-vă să vă petreceţi viaţa fără de păcat”. Fără de păcat, adică în sfinţenie. Fără a răni pe aproapele, ci punându-se în slujba sa şi asumându-şi eventualele lipsuri ale acestuia. În conştiinţă, atentă până la extrem, prezenţa permanentă şi nevăzută a lui Dumnezeu, aici şi acum: „Vegheaţi să nu fie nimic impersonal în viaţa voastră. Fiţi atenţi să trăiţi ca şi când aţi avea de dat răspuns pentru fiecare mişcare a inimii şi a minţii voastre în faţa întregii umanităţi. Duhul vostru să rămână zi şi noapte acolo unde este Hristos”. Exigentă până la extrem, această atitudine interioară presupune o luptă fără răgaz împotriva patimilor şi a energiilor cosmice ale acestora: gândurile. În această cultură a spiritului – adevărată „ştiinţă a ştiinţelor” pentru care nu primim o diplomă decât acolo, Sus – părintele Sofronie, un adevărat maestru al acesteia, îşi creştea fiii duhovniceşti.
Strădania de a trăi fără păcat, ia asupra sa slăbiciunea altora. Simplu şi profund, acest program duhovnicesc era de asemenea, pentru părintele Sofronie, calea către unitatea creştină. „Fiecare, acolo unde l-a lăsat Dumnezeu, să se străduiască să dobândească Duhul Sfânt, iar Dumnezeu va face restul”. Din anumite raţiuni, părintele Sofronie nu credea câtuşi de puţin în ecumenismul instituţional. Dar el trăia, în primirea de străini şi în milostenie, ecumenismul inimii. Ca dovadă, cei 1000 de oaspeţi, dintre care un mare număr de ne-ortodocşi, pe care mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul îi primea în fiecare an. Prin opţiunea uşor naturalistă a iconografiei sale, grija sa de a celebra liturghia în limbile vernaculare, instituirea la slujbă a rugăciunii lui Iisus, importanta muncă de traducere a discipolilor săi, dialogurile şi prieteniile spirituale cu numeroşi creştini de alte confesiuni, părintele Sofronie avea să fie, pentru a-l cita pe Olivier Clément, o adevărată punte între Orientul şi Occidentul creştin, unul din marii mărturisitori ai secolului nostru despre universalitatea Ortodoxiei.
După un început dificil, într-un mediu indiferent şi suspicios în acelaşi timp, mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul se va mări puţin câte puţin pentru a număra astăzi aproape douăzeci şi cinci de monahi şi monahii de doisprezece naţionalităţi diferite. În 1965, intră în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Redescoperind harismele de altădată, părintele Sofronie deschide un atelier de iconografie; împreună cu monahii şi mai ales cu monahiile sale, el împodobeşte cu fresce refectorul şi noua biserică, care poartă astăzi hramul Sf. Siluan. El ia de asemenea condeiul şi scrie cărţi şi articole. Va publica, în limba franceză: Sa vie et la mienne (Cerf, 1981), La Felicite de cannaîte la voie (Labor et fides, 1988), De vie et d’esprit (Le Sel de la terre, 1922) şi mai ales autobiografia sa spirituală: Voir Dieu tel qu’il est (Labor et fides, 1984).
Monah, pustnic, preot, duhovnic, părinte duhovnicesc, întemeietor de mânăstire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, darurile părintelui Sofronie au fost nenumărate. Personalitatea sa multiplă era de asemenea paradoxală. În timp ce viaţa sa spirituală a fost ca o „linie de înaltă tensiune” între Grădina Ghetsimani şi Muntele Tabor, activitatea sa apostolică a fost în întregime înfăptuită între noutate şi tradiţie. Urmăritor al Sfântului Irineu de Lyon (sec. II) în lupta sa contra gnosticismului şi viziunea sa „recapitulativă” despre Adam-ul total, discipol al Sfântului Macarie Egipteanul (sec IV) în concepţia despre har, văr cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) în dubla sa natură de ascet şi metafizician, frate al Sfântului Simeon Noul Teolog (sec X-XI) prin cinstirea părintelui său duhovnicesc şi verva sa autobiografică, palamit prin apropierea sa de Lumina necreată şi poruncile lui Hristos, fiu al marii tradiţii ruse al unui Hristos chenotic, părintele Sofronie este în întregime cufundat în Tradiţia Bisericii. Dar, în acelaşi timp, aceasta nu a fost niciodată pentru el doar un sinonim pentru repetiţie şi conservare. Astfel, el nu a ezitat să imagineze noi simboluri (pământul în centrul cosmosului, situat pe o cruce bizantină), să inoveze în iconografie (Iuda părăsind Cina cea de Taină), să creeze rugăciuni liturgice, să permită dezvoltarea unei comunităţi monastice „duble”, compusă din bărbaţi şi din femei. În timp ce Tradiţia înseamnă creaţie în Duhul Sfânt şi reapropiere personală!
Părintele Sofronie, pentru a relua o expresie proprie, a intrat „în liniştea şi Lumina veşniciei” la 11 iulie 1993. Urma să împlinească 97 de ani. „Cum este cu putinţă să uneşti duhul, asemănare a Absolutului, cu pământul”? Toată viaţa sa, el va fi lucrat prin taina omului – duhul – curat şi liber, în trupul supus puterilor cosmice. Această taină, se poate spune că îi va fi preocupat întreaga viaţă, până la sfârşit. Toţi cei care l-au cunoscut înainte de moartea sa au fost frapaţi de contrastul dintre extrema slăbiciune a trupului său, care nu mai voia să-l ducă, şi vioiciunea arzătoare a minţii sale. Aşa cum spunea unul dintre apropiaţii săi, „flacăra Duhului va fi ars şi transfigurat în el până şi ultima părticică de materie”.
Sursa: http://gabiteoinfo.blogspot.com/2007/12/viaa-arhimandritului-sofronie-saharov.html
Viaţa şi practica ortodoxă:
Înălţarea cugetului, încălzirea
inimii
de Parintele Serafim (Rose) din Platina
Nota editorului: Textul urmator a fost transcris de
pe o caseta, ce cuprindea o discutie inregistrata la Manastirea Sfantului
Gherman, din Platina, California, in 1977. De vreme ce cuvantarea Parintelui Serafim a fost mai mult una
„ad-hoc” si cu o tenta informativa, aceasta transcriere este, desigur, mult mai
„colocviala” si mai putin „finisata” decat scrierile sale alcatuite cu
ingrijire. Aceasta cuvantare se mai deosebeste de majoritatea scrierilor sale
prin faptul ca este adresata unui grup anume de oameni: tinerii convertiti
americani ce doreau sa isi inchine vietile slujirii lui Dumnezeu, unii dintre
ei ca misionari ortodocsi.
Tema cuvantarii Parintelui Serafim este mesajul
esential reiterat de-a lungul ultimei parti a vietii sale: anume, ca credinta
crestinilor ortodocsi trebuie sa fie traitoare, calda si din adancul inimii, si
nu rece, dura si exterioara. Parintele a realizat importanta acestei idei de-a
lungul numerosilor si trudnicilor ani petrecuti ca misionar, ce i-au daruit o
constientizare patrunzatoare a trebuintelor crestinilor ortodocsi contemporani
si a primejdiilor cu care se confrunta acestia.
1. CREDINTA SI RATIUNEA
Scrierile filosofului rus Ivan Kireievski cuprind cateva idei
fundamentale ce ne sunt foarte potrivite astazi. Disputa obisnuita dintre
credinta si ratiune, scria el, nu este una corecta. Ratiunea este ceva ce
trebuie inaltat la un nivel superior, si acest lucru incearca sa-l daruiasca
Biserica Ortodoxa. Ratiunea in sine nu ofera nimic altceva decat o intelegere a
acestui taram bi-dimensional, material, care ii preocupa pe majoritatea
criticilor si carturarilor din Apus. Se gaseste, totusi, ceva dincolo de
acesta. Potrivit gandirii apusene, daca mergi „dincolo” de acestea, trebuie de
obicei sa negi ratiunea si sa „sari in intuneric”. In Ortodoxie nu este asa,
caci insasi pricina este atat de expusa Adevarului, incat incepe sa se inalte
asupra sa.
Vom examina ce legatura are acest lucru cu crestinii ortodocsi, si
indeosebi cu convertitii de cuget misionar.
2. FERVOAREA MISONARA
Exista multe discutii in lumea ortodoxa despre necesitatile de a-i
converti pe oamenii din Apus, de a avea mai multe slujbe in limba engleza, de a
depasi etnicismul din Biserica. Aceasta fervoare misionara pozitiva este un
semn foarte bun (desigur, cu exceptia cazului in care exista comentarii
negative). De fapt, precum spunea adesea arhimandritul Constantin (din
Jordanville), cea mai potrivita vreme pentru activitatea misonara este chiar
acum, caci cu cat devine America mai
putin crestina, cu atat sporeste misiunea ortodoxa. Fervoarea noastra misionara
pozitiva trebuie, totusi, sa fie calauzita de constientizarea vremurilor in
care traim, caci astfel vom sti cum sa mantuim sufletele noastre si pe ale
altora.
Este firesc ca cei ce sunt in Biserica lui Hristos, realizand ce
inseamna a fi ortodox, sa nu se multumeasca a tine aceasta cunostiinta doar
pentru ei. Stiind ca Ortodoxia este Adevarul pentru toti oamenii, ei o doresc
si celorlalti: prietenilor si rudelor lor, si oricui isi tine inima deschisa
catre ea. Totusi, precum putem observa, Biserica Ortodoxa este incoltita
puternic de prigoana comunista, dintr-o parte, si de secularizare, dintr-alta.
Situatia este, desigur, mult mai rea in Apus, care este guvernat de secularism
(duhul desertaciunii lumesti, n.t.). Sub comunism, se poate suferi pentru
Hristos si dobandi, astfel, ceva bun din aceasta; pe cand, sub influenta
secularismului, crestinismul ortodox isi pierde savoarea si cei credinciosi
ajung intocmai cu ceilalti din lume. In cazul din urma, numerosi protestanti ii
fac de rusine pe multi dintre ortodocsi, deoarece au fervoare si dragoste
pentru Hristos, fara macar sa cunoasca ce este Biserica Lui.
Totusi, aceste cazuri nu ar trebui sa influenteze in nici un fel
fervoarea noastra misionara. (Acelasi lucru poate fi spus si referitor la
situatia cu care se confrunta multi convertiti de limba engleza, de a fi
nevoiti sa participe la slujbe tinute intr-o limba straina). Trebuie sa ne
aducem aminte ca Hristos nu asteapta de la noi fervoare misionara, ci o viata
schimbata si o inima fierbinte. Fervoarea misionara este pe cel de-al doilea
plan, la suprafata. Vedem nenumarate exemple de oameni cu o mare fervoare misionara,
care nu au dat prioritate planului launtric, al schimbarii sinelui,
incalzindu-si inimile si inaltandu-si cugetele la un nivel superior, asa cum
spune Kireievski. Acesti oameni ajung „arsi” si neroditori, iar unii chiar
parasesc Biserica.
3. STABILIREA PRIORITATILOR
Dar cum incepe cineva sa-si randuiasca lucrurile dupa prioritati? Putem
invata din problemele ortodoxiei contemporane, care ne infatiseaza roadele
stabilirii unor prioritati gresite.
Fratia noastra (Sf. Gherman al Alaskai, n.t.) se afla in legatura cu
multi oameni din Grecia, si primim de la ei scrisori scrise din inima. Ne spun
lucruri importante despre situatia actuala din Grecia, unde, din anii 1920,
exista o schisma intre Biserica de calendar nou, care umbla caile lumii, si
Biserica de calendar vechi, care doreste sa fie credincioasa Sfintilor Parinti.
In ultimul timp, Biserica de calendar vechi a primit niste convertiti
influenti, ce au un duh misionar plin de ravna, asemanator celui al tinerilor
nostri americani, ce vor sa faca cunoscuta Ortodoxia compatriotilor lor.
Catre ce poate duce aceasta fervoare? In Grecia, ravna pentru canoane si
pentru Sfintii Parinti a produs unele rezultate neplacute, negative. Grupuri
dupa grupuri au inceput sa se separe unele de celelalte, deoarece se socotesc
unii pe altii insuficient de ravnitori. Fiecare ii acuza pe ceilalti ca nu pun
accent pe lucrurile corecte, ca nu au o relatie potrivita cu celelalte Biserici
Ortodoxe etc.
Cunoastem un caz tragic, cel al unui teolog grec foarte bun, care si-a
parasit jurisdictia deoarece, in altarul uneia dintre bisericile acesteia, se
gasea o icoana a Sfintei Treimi infatisandu-l pe Dumnezeu Tatal ca cel Vechi de
Zile. „Necanonic!”, a spus el, „Canoanele sunt impotriva!” Fapta sa arata ca nu
a dat prioritate unui lucru anume. Este un fapt ciudat, nu numai pentru ca
acest om era foarte invatat, ci si fiindca traia intr-o tara care
este ortodoxa de aproape doua mii de ani. Ce sansa avem noi in America, care
este aproape pagana si neluminata de Ortodoxie, daca oameni sporiti din Grecia
sunt astfel?
4. PARERI OMENESTI
Avem un prieten in Muntele Athos care urmareste de multi ani situatia
din manastirile grecesti. Se duce in locuri unde, de pilda, cineva a devenit un
"gheronda" faimos, cu numerosi ucenici. Observandu-i pe acesti
"stareti", el a ajuns la concluzia ca adesea oamenii de acolo isi
inchipuie si zamislesc fantezii, ca si oricare altii. Au anumite pareri despre
cineva, pe care le raspandesc pretutindeni, in jurul acestuia, transformandu-l
dintr-odata intr-un „batran sfant”, cu o multime care se strange imprejurul
lui. In realitate, nu exista nici o pricina pentru acest fapt – sunt multe
persoane sfinte carora nimeni nu le da vreo atentie. La Muntele Athos, se poate
vedea acest lucru in cazul unui Batran numit Teodosie, un om foarte sfant, care
a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugaciunea lui Iisus, la un nivel
foarte sporit. Nimeni nu stie nimic despre el, in timp ce toata lumea a auzit
de altii, deoarece li s-a „facut reclama” si toti ii dau crezare.
Printre noi, convertitii apuseni la Ortodoxie, tendinta aceasta – de a
asculta o parere pe care cineva a raspandit-o si de a-i da crezare – este
foarte puternica. Totusi, nu aceasta este ceea ce ar trebui sa facem. Ar trebui
sa ne folosim mintea, incercand sa ne inaltam inimile la un nivel la care sa
putem simti mai profund Ortodoxia. Este imperios necesar, in aceste vremuri, sa
avem un discernamant patrunzator.
5. PARINTI RECENTI
Cursele mentionate pana acum, care in Grecia au dus la schisme intre
oameni ce au fost ortodocsi intreaga lor viata, sunt pricinuite de lipsa acelui
lucru despre care scria Kireievski si pe care incerca sa-l incurajeze. Acel
cleric pe care il cunoastem, din Sfantul Munte, dupa ce a analizat tot felul de
factiuni, lupte, „stareti sfinti” s.a.m.d. din randul grecilor, spune ca
acestora le lipseste un lucru fundamental: ei nu au avut, in secolul al 19-lea,
niste episcopi precum Ignatie Briancianinov sau Teofan Zavoratul [1].
Aceste doua figuri sunt marturii vii ale lucrului despre care scria
Kireievski. Ei sunt Parinti Ortodocsi de data recenta, din Rusia, care au pasit
pe deplin in duhul Sfintilor Parinti. Au vorbit oamenilor in limbajul
vremurilor lor, o perioada foarte apropiata secolului nostru al 20-lea. Toate
ispitele vremurilor noastre le-au fost cunoscute, mai ales episcopului Ignatie,
care i-a citit pe toti scriitorii apuseni, a fost el insusi inginer si a
cunoscut toate teoriile moderne ale matematicii si ale calculelor. Cunoscand
situatia actuala si intreaga intelepciune a Apusului, ei au infatisat acestor
timpuri predania ortodoxa si au raspuns la tot felul de argumente. Episcopul
Ignatie, de pilda, a scris un volum asupra iadului si a starii sufletului dupa
moarte, talcuind invatatura ortodoxa intr-un mod care sa fie pe intelesul
omului apusean [2]. Acesti parinti, ca si altii care le-au citit scrierile si
i-au urmat, ne-au inmanat Ortodoxia intr-un chip foarte accesibil.
6. INTELEPCIUNEA EXTERIOARA
Daca duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare
ispita de a urma „intelepciunea exterioara”, intelepciunea acestei lumi.
Atunci, venind catre Ortodoxie, vom alerga dupa lucruri exterioare: icoane
bune, slujbe minunate dupa Tipic, biserici frumoase, dupa felul corect de a
canta, de a face danii... Toate aceste lucruri sunt minunate si bune, dar nu ne
putem apropia de ele fara sa stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inima
calda, crestina si a purta lupta launtrica prin care sa dobandim smerenia. Daca
neglijam aceste prioritati esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot
fi asezate intr-un muzeu al antichitatilor ortodoxe, asa cum istoriseste
filosoful Vladimir Soloviev – si acest lucru va fi pe placul Antihristului.
Antihristul trebuie inteles ca fiind un fenomen spiritual. De ce va vrea
toata lumea sa i se inchine? Este vadit, din pricina faptului ca in launtrul
sau se gaseste ceva care raspune la ceva din launtrul nostru – acel ceva fiind
lipsa lui Hristos din noi. Daca i ne vom inchina (Dumnezeu sa ne fereasca de
asa ceva!), va fi deoarece vom simti o atractie catre un anumit lucru exterior,
care s-ar putea infatisa ca fiind chiar crestin, de vreme ce „Antihrist”
inseamna cel ce este „in locul lui Hristos” sau arata precum Hristos. Astfel,
ne vom pierde cu desavarsire mantuirea, urmandu-i celui ce este in locul lui
Hristos, si care ne va duce in ratacire. Desigur ca Antihristul poate veni doar
dupa ce intreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urma va fi
facuta intre Hristos si Impostor - si aproape intreaga lume ii va urma Fiarei.
Cum sa ne impiedicam de la a savarsi aceasta, de la a urma
„intelepciunii exterioare”? Trebuie mentionat ca putem fi prinsi de ea, chiar
daca am ajuns cuprinsi de idei inalte. Este la moda acum sa se invete despre
Rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se faca o „intoarcere
la Parinti”. Aceste lucruri nu ne vor mantui – sunt exterioare. Ele ne pot fi
de folos daca sunt intrebuintate potrivit, dar daca devin o patima, daca devin
cel dintai lucru dupa care umblati, atunci ajung sa fie exterioare, ducandu-ne
nu catre Hristos, ci catre Antihrist.
Daca esti foarte preocupat sa ai icoane canonice si incepi sa spui: „In
biserica voastra exista o icoana intr-un stil gresit!”, trebuie sa te
controlezi si sa fii mai grijuliu, deoarece pui accentul pe ceva exterior. De
fapt, daca ar exista vreo biserica care sa aiba doar icoane in stilul
„incuviintat”, aceasta ar putea fi privita, pe drept cuvant, cu suspiciune.
Exista un caz (unul din multe) al unei biserici ce avea icoane rusesti vechi,
originale – unele bune si altele mai degraba de prost gust, pictate intr-un
stil relativ nou – si o persoana zeloasa le-a dat jos si a asezat in locul lor
noi icoane de hartie, „traditionale”. Si care a fost rezultatul? Cei de acolo
si-au pierdut legatura cu traditia, cu oamenii care le-au daruit Ortodoxia -
atunci cand au inlocuit icoanele originale, inaintea carora credinciosii s-au
rugat vreme de secole.
O icoana este, inainte de toate, ceva inaintea careia sa te rogi. Lucrul
acesta l-a afirmat odata arhiepiscopul Ioan (Maximovici) [proslavit ca Sfant de
Biserica Rusa de peste granite – n. ed.], cel ce a fost presedintele
unei societati din San Francisco,
inchinata restaurarii icoanelor vechi. Unul din membri, care era plin de ravna
pentru vechiul stil al icoanelor, a dorit ca arhiepiscopul sa dea un ukaz
in eparhie pentru a fi ingaduite doar aceste icoane, sau macar sa exprime o
hotarare, cum ca aceasta era pozitia incuviintata oficial. Intr-un fel,
intentia acestui om parea buna. Insa arhiepiscopul Ioan i-a spus: „Ma pot ruga
si inaintea uneia, ma pot ruga si inaintea celeilalte”. Lucrul important este
sa ne rugam, nu sa ne mandrim ca avem icoane canonice.
Pana acum, am citat exemple contemporane ale „intelepciunii exterioare”
in Ortodoxie, dar se gasesc ilustrari folositoare ale acesteia si in trecut.
Una dintre acestea se afla in sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, un
Parinte al pustiei din Gaza veacului al 6-lea. „Cunosc un om”, scrie Dorotei,
„care a ajuns intr-o stare ticaloasa. Dintru inceput, daca vreunul din fratii
sai ii graia ceva, obisnuia a-i raspunde: „Cine-i el? Doar nu-i [Sfantul]
Zosima ori vreunul dintr-ai sai”. Apoi incepea a-i injosi, graind: „Dar cine-i
Macarie [cel Mare], totusi? Niciunul nu este bun spre ceva, poata fara de
Vasilie [cel Mare] sau Grigorie [Teologul]”. Iar apoi, la putina vreme,
a inceput sa-i defaime si pe acestia, glasuind: „Cine-i Vasilie? Cine-i
Grigorie? Nimeni nu e vrednic, fara numai [Apostolii] Petru si Pavel”. Si
spusu-i-am: „Cu adevarat, frate, curand ii vei dispretui si pe acestia”. Si,
credeti-ma, in putina vreme a inceput a grai: „Cine-i Pavel? Cine-i Petru? Nu-i
nimeni, fara numai Treimea cea Sfanta!” Iar astfel, intru sfarsit, ridicatu-s-a
improtiva lui Dumnezeu – si acolo s-a oprit!” [4]
Acest calugar a sfarsit astfel deoarece incepuse cu iubire de sine in
launtrul inimii sale si nu a vrut cu adevarat sa se schimbe; vroia sa urmeze un
anumit lucru exterior. Vedem aceeasi atitudine in zilele noastre, ce da glas
unora ca acestea: „Toata lumea il stie pe Sfantul Simeon Noul Teolog. O, da! Il
vom urma. Sfantul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Si toti Parintii
isihasti... Isihasm! si Rugaciunea lui Iisus”, si alte subiecte sporite – toate
acestea sunt doar la suprafata.
7. A FI LEGAT CU TRECUTUL
Astfel de consideratii ar trebui sa ne faca sa-i pretuim si mai mult pe
Parintii veacurilor recente (insa fara a-i transforma si pe ei intr-o moda!),
care ne-au transmis Ortodoxia si ne invata cum sa ne apropiem cu cumpatare de
Parintii vremurilor mai timpurii. Trebuie sa privim la noi insine: daca vedem
ca avem ravna pentru Ortodoxie si inca nu suntem „legati” de linia care duce
inapoi la Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, suntem in primejdie sa nu
fim legati deloc de Parinti [5]. Ar trebui sa existe o linie neintrerupta.
Mai putem inca gasi preoti „obisnuiti” de parohie, unii dintre ei din
Lumea Veche, care nu s-ar gandi nicicand sa faca schisme si factiuni, sau sa
excomunice (afuriseasca) pe cineva din pricina strictetii, care sunt
indelung-rabdatori, care adesea nu spun nimic si sunt, prin urmare, criticati
sau trecuti cu vederea. Aceste critici sunt superficiale: trebuie sa cautam mai
profund ca sa gasim ceva anume in acesti pastori si in Biserica, ceva ce nu
este prea vadit din afara – chiar aceasta „legatura” cu trecutul.
Nu veti gasi multi oameni care sa va talcuiasca in amanunt aceasta.
Trebuie, oriunde ati fi, sa incercati sa primiti acele lucruri care nu pot fi
transmise intotdeauna prin vorbe. Aceste lucruri sunt insesi caracteristicile
ce provin dintr-o inima calda si iubitoare: indelunga-rabdare, ingaduinta,
ravna (dar nu una care sa devina critica fata de ceilalti).
De indata ce incepi sa afirmi ca „Acesti oameni nu fac lucrurile asa cum
trebuie”, trebuie sa te opresti si sa-ti dai un avertisment launtric. Chiar daca
e adevarat – asa cum se intampla adesea, intr-o anumita masura – aceasta
atitudine critica este un lucru extrem de negativ care nu te va duce nicaieri.
In cele din urma, te-ar putea aseza in afara intregii Biserici. Asadar, trebuie
sa iti aduci aminte sa nu judeci sau sa te crezi atat de intelept incat sa
„stii mai bine”. Din contra, incearca sa inveti, poate fara cuvinte, de la unii
dintre oamenii pe care ii critici.
Ravna si entuziasmul nostru trebuiesc temperate de intelepciunea care ne
vine prin Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, poate chiar si prin cel
mai simplu preot de parohie, pe cai pe care trebuie sa fim indeajuns de subtili
si rafinati pentru a le discerne, chiar daca nu ni se spune despre ele.
8. DEPASIREA IMPIETRIRII INIMII
Ceea ce spune Kireievski este foarte important: trebuie sa ne dezvoltam
in launtrul nostru o filosofie ortodoxa de viata. Totul se gaseste la Sfintii
Parinti, dar trebuie sa avem motivatia potrivita pentru a ne indrepta catre ei.
Poti deschide Sfintii Parinti si avea aceeasi problema pe care o ai cu
Scripturile: ai nevoie de cineva care sa ti le talcuiasca, deoarece ai gasit
ceva neclar, sau nu detii intregul context, sau nu stii cum sa intelegi ce-a
spus un Parinte, contrar a ceea ce a spus altul, si crezi ca ar putea exista o
contradictie, si tot asa.
Poate exista un intreg taram al confuziei la Sfintii Parinti, prin
urmare nu trebuie sa ii abordam cu obisnuita noastra cugetare rationalista.
Trebuie sa incercam sa ne inaltam cugetele la un nivel superior, si calea spre
a savarsi aceasta este sa ne inmuiem inima si sa o facem mai flexibila. Exista
multe exemple in lumea protestanta, in care oamenii au inimi foarte blande si
sunt, din dragoste pentru Hristos, buni cu ceilalti oameni. Ca ortodocsi, nu
trebuie sa credem ca putem fi duri, reci si corecti, ramanand pe mai departe
crestini. Nu acestea sunt temeliile crestinismului.
Un filosof pre-crestin din China, pe nume
Lao Tzu, invata ca lucrurile cele mai slabe biruiesc asupra celor mai
puternice. Exista un astfel de exemplu chiar aici, la manastirea noastra:
stejarii, care sunt foarte puternici si de neclintit, se prabusesc intotdeauna,
rupandu-si crengile, in vreme ce pinii, care sunt mai flexibili, se prabusesc
mult mai rar inainte de a putrezi.
Putem observa acelasi lucru in viata oamenilor. Cel ce crede in ceva
atat de patimas incat iti va „taia capul” daca nu esti de acord cu el, isi
arata slabiciunea. Este atat de nesigur de sine, incat are nevoie sa te
converteasca pe tine, pentru a se asigura pe el insusi ca crede. Formele
contemporane de „super-ravna” (zelotism) din Biserica, ce sunt propagate de
oameni care vor cu disperare sa se afle de partea cea dreapta, sunt de fapt
incarcate cu slabiciune si nesiguranta.
Nevoia de a fi „drept” se gaseste, si ea, la suprafata crestinismului.
Este importanta, dar nu de o importanta primordiala. Intaietatea o are inima,
care trebuie sa fie blanda si calda. Daca nu avem aceasta inima calda, trebuie
sa il rugam pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca, nevoindu-ne sa savarsim acele lucruri
prin care o putem dobandi. Mai mult, trebuie sa constientizam ca nu o avem
– ca suntem reci. Astfel, sa nu incredem ratiunii si concluziilor mintii
noastre logice, privind un lucru fata de care trebuie sa fim oarecum „slobozi”.
Daca facem astfel, intrand in viata sacramentala a Bisericii si primind harul
lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi va incepe sa ne lumineze.
9. SIMPLITATEA
Desi toate primejdiile mentionate pot parea inspaimantatoare, in
realitate nu sunt asa. Chestiunea este una extrem de simpla. Deoarece suntem
atat de complicati, cu mintile noastre moderne si reci, socotim ca trebuie sa
gasim raspunsul undeva si sa il aratam cu degetul. Complexitatea intra in scena
atunci cand ne consideram a fi inteligenti.
Singurul lucru care ne poate izbavi este simplitatea. O putem dobandi,
daca ne rugam lui Dumnezeu in launtrul inimii sa ne faca simpli; daca nu ne
consideram a fi atat de intelepti; daca, atunci cand se pune o intrebare precum
„Putem zugravi o icoana a lui Dumnezeu Tatal?”, nu vom sari sa raspundem: „A,
bineinteles ca nu! – cutare si cutare Sinod a spus asa si asa, canonul numarul
cutare”. Si astfel, avem de ales intre a-i excomunica pe toti ceilalti,
„cunoscand” ca avem cu siguranta dreptate – caz in care am „intrecut masura” –
si intre a ne opri si a declara: „Ei bine, nu cred ca le stiu chiar pe
toate...” Cu cat avem mai mult aceasta a doua atitudine, cu atat vom fi mai
feriti de primejdii duhovnicesti.
Accepta, pur si simplu, credinta pe care ai primit-o de la parintii tai.
Daca se afla in apropiere vreun preot cu inima simpla, multumeste-i lui
Dumnezeu. Socoteste ca deoarece esti atat de complicat, „intelectual” si
capricios, ai avea multe de invatat de la el. Cu cat sporesti in Ortodoxie,
citind, mergand la Biserica, din contactul cu alti ortodocsi, cu atat vei putea
sa-ti „gasesti calea” in intregul taram al Ortodoxiei. Vei incepe sa vezi
intelepciunea din spatele lucrurilor si a oamenilor pe care inainte i-ai
respins. Vei incepe sa vezi ca, chiar daca oamenii ce poarta legatura cu
trecutul nu sunt „intelepti” in mod constient, totusi Dumnezeu calauzeste
Biserica. Stim ca El este cu Biserica Sa pana la capat; nu exista nici un motiv
sa „intrecem masura”, sa cadem in apostazie si erezie.
Daca urmam calea simplitatii – neincrezandu-ne intelepciunii noastre,
facand tot ce putem, dar constientizand ca mintea noastra, fara de incalzirea
inimii, este o unealta foarte slaba – atunci se va petrece acel lucru despre
care vorbea Kireievski: va incepe sa se formeze in noi o filosofie ortodoxa de
viata.
Ne confruntam cu aceleasi piedici cu care s-a confruntat si Kireievski,
doar ca intr-o masura mai mare. Vietuind in mijlocul culturii apusene, trebuie
sa incercam sa asimilam o filosofie si o teologie provenita de acum aproape
2000 de ani, ce a ajuns cu totul indepartata si straina de lumea aceasta.
Filosofia noastra ortodoxa nu trebuie sa devina o parte a unui fel de cult sau
secte, ci mai degraba parte a vietii noastre cotidiene. Facand pasi mici si
fara a crede ca putem ajunge undeva dintr-o saritura, putem pasi drept in
Imparatia Cerurilor – si nu exista nici o pricina, pentru nimeni, sa piarda
drumul.
NOTE
- O parte din scrierile acestor doi Parinti cuprind: Arta
rugaciunii, o antologie a multor sfaturi duhovnicesti ale ambilor
Parinti; Rugaciunea lui Iisus, de Episcopul Ignatie; Arena,
de Episcopul Ignatie; Razboiul nevazut, revazut de Teofan
Zavoratul; precum si Parintii timpurii ai Filocaliei si Scrieri
din Filocalie despre rugaciunea inimii, compilate si editate de Teofan
Zavoratul. Alte carti ale Sf. Teofan sunt Calea spre mantuire si Viata
duhovniceasca si cum sa o traim.
- Numeroase pasaje din acest volum au fost traduse si incluse de
parintele Serafim in cartea sa Sufletul dupa moarte.
- O legatura contemporana directa cu acesti Parinti a fost
arhiepiscopul Averchie al Jordanville-ului (+ 1976). A fost ucenic
al arhiepiscopului Teofan al Poltavei, care a fost la randul sau ucenic al
lui Teofan Zavoratul.
- Dorotei al Gazei, Cuvantari si ziceri (Discourses and
Sayings, Cistercian Publications, 1977, p. 97).
- Sf. Simeon Noul Teolog exprima aceasta, astfel: „Un om care nu-si
manifesta dorinta de a fi legat de cel mai recent dintre sfinti in
dragoste si smerenie deplina, datorata unei neincrederi in sine, nu va fi
legat nicicand de sfintii de mai dinainte si nu va fi primit ca un urmator
al lor, chiar daca crede ca are toata credinta si dragostea cu putinta
pentru Dumnezeu si pentru toti sfintii Lui. Va fi izgonit dintre ei, ca
unul ce a refuzat sa ocupe cu smerenie locul randuit lui de catre
Dumnezeu, mai inainte de vremuri, si sa se lege de cel mai recent sfant,
precum a voit Dumnezeu”. (Scrieri din Filocalie despre rugaciunea
inimii - Writings from the Philokalia on Prayer of the Heart, Faber
and Faber, London, 1979, p. 135).
Acest articol a fost publicat initial
in The Orthodox Word.
Trad. de Radu Hagiu
Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când spunând adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gură de Aur a zis odată, apărând văduva, cuvintele acestea: “iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan“. Pentru curajul său de a apăra săracul împotriva bogatului Sfântul Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariană.
Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi stăpân al lumii nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la asta te duce.
Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreşte firea omului de a se împuţi cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni.
Ca să scurtez vorba, aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiin că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.
Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.
“Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului?” – îi zise prefectul. “Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei“. Prefectul începu cu ademeniri zicând: “Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului“. Sfântul Vasile îi răspunse: “Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui“. “Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta?” – îi zise prefectul. “Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele“. “Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?” “Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” – întreabă Sfântul Vasile liniştit? “Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar“. La acestea Sfântul Vasile râse zicând: “Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu“.
Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: “De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic” (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: “Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns? “Poate că niciodată n-ai văzut episcop“!
Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: “Să fie exilat numaidecât!!” Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.
Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii“
Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei
„Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”
„Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.”
„Dumnezeu nu uită de om, cum uită omul de Dumnezeu.”
„Doar Sfânta Liturghie mai ţine lumea.”
„Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare, este starea omului împotriva adevărului.”
„Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului.”
„Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult decât credem noi credinţa noastră.”
„Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.”
‚Înzestrările lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente de care să ne bucurăm numai noi.”
„Voi ştiţi despre Iisus o mulţime de lucruri, dar nu-L ştiţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii.”
„Necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte.”
„Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.”
„Dacă nu poţi vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.”
„Sunt multe chipuri de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus.”
„Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.”
„Creştinismul nu e numai o afacere de Duminică, ci e o strădanie de toate zilele.”
Parintelui Iustin Parvu la cei 91 de ani
- INTRU MULTI ANI FERICITI PREACUVIOASE PARINTE ARHIMANDRIT IUSTIN-
Se aud, de sub stratul de zăpadă,
Cum urcă înspre soare ghioceii...
Sunt 91, lumea vor s-o vadă
Şi-s în putere precum mieii…
Să ne trăiţi întru mulţi ani părinte,
Sunte-ţi liantul dintre noi
Şi cei ce tremurară înainte,
Murind cu stele-n ochii goi…
Măicuţa Sfântă să vă ocrotească
Si Domnul să vă ţină neplecat,
Căci sunteţi brad din glia românească,
Cu mucenicii de un leat.
Autor
Mihaela Slaina
|