blogul.eucred.ro - FAMILIAORTODOXA

Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?( scrisoare de adio)

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale), da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia cred că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!

De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să nu ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne, ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge, ieftin, din televizoare…

Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…

Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…

Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…

Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…

…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Deseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….

Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta şi igrasiata lor viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!

Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...

Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!

Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…

Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?

Unde este Dumnezeu, mamă?

Unde este Dumnezeu, tată?

Nu vedeţi că înnebunim fără El?

Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?

Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…

O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!

De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…

Dar prefer să mor decât să accept asta…

………………………………………………………………………………………………

Dragii mei, scumpii mei părinţi!

Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…

Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…

Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....

Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!

Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…

Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…

Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât toată lumea aceea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…

N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…

EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!

EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!

Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?

Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….

Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….

Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…

M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!

Iubesc, tată!

Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!

M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…

Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….

Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…

Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?

Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…

În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…

Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...

Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…

Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…

Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

Thursday, December 15, 2011 9:38:48 AM UTC

Comments [0] - Trackback
DESPRE RABDAREA NECAZURILOR | FAMILIA ORTODOXA

Soţul creştin ortodox

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/images/stories/2010/04/31043.jpg

Pe siteul Ortodoxia tinerilor am găsit un articol foarte bun de citit. Vi-l recomand.

În urma publicării pe blogul "Între viaţă şi carte" a unor articole despre „Familia creştină”şi „Unde să ne căutăm viitoarele preotese?” , dar mai precis în urma unei discuţii serioase pe messenger, cu privire la cele două articole am constatat că peste tot se vorbeşte despre cum trebuie să fie soţia perfectă, „Miss nevasta”, (aşa îmi place mie să-i zic) că există o groază de îndreptare pentru fetele care vor să devină soţii. Vai săracele fete câte sfaturi, câte poveţe unele folositoare, altele mai puţin folositoare, dar să nu judecăm că ştie mai bine Dumnezeu să judece.

Dar despre viitorul soţ mai nimic, sau foarte puţin. Ori soţia trebuie să fie sfântă, fecioară, supusă soţului, în schimb soţul mai îşi permite câte o mică greşeală, un micuţ păcat, că doar soţia trebuie să fie supusă bărbatului, replica preferată a soţilor cu care rămân în urma slujbei Sfintei Taine a Căsătoriei.

Mă întreb oare cum trebuie să fie soţul care tinde spre perfecţiune? Dacă avem pretenţii ca viitoarea soţie să fie aşa şi aşa, eu cred că şi viitorul soţ trebuie să fie şi mai şi decât soţia. Voi încerca să vorbesc despre „soţul ideal” aşa cum voi putea, pentru că nu am aşa o cultură încât să tratez foarte bine acest subiect, la modul serios vorbind un subiect delicat.

Oare cum trebuie să soţul? Viitorul soţ? Ce model trebuie să urmeze? Clar la aceste întrebări răspunsul îl ştim cu toţi, are model de urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos! A iubit Hristos Biserica? Da a iubit-o, aşa şi soţul să-şi iubească soţia şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune ca soţul să se îngrijească de soţia sa cum se îngrijeşte Hristos de Biserică. Chiar dacă ar trebui să-şi dea viaţa pentru soţie, chiar dacă ar trebui să îndure o mulţime de pierderi, să răzbată încercări grele, nu trebuie să se dea în lături, deoarece chiar răbdând toate acestea tot nu ar face nimic care să se asemene cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică.

Într-o conferinţă Părintele Constantin Necula într-o conferinţă punea aşa o întrebare cum poate o fată să iubească un băiat care o face pururi să plângă, că-i mitocan, că-i pute sufletul de îngâmfare şi de egoism?! Aaa, facem pe martirele…. Cică: Îl iubesc din milă! Hai, să fim serioşi! Mi-e milă de porc, că-l taie de Crăciun, nu? Păi compari mila aia cu mila pentru ăstalalt?! „E beţiv, săracul, dar e aşa băiat bun când e treaz!” „Şi când e treaz? Când a fost ultima dată treaz?” Şi stă şi calculează şi ridică trei degete şi zice „Trei”. Şi tu zici: „Zile”? Ea: „Luni!” „Acum trei luni?” Cică! „Nu! Acum trei luni avea trei ani de când a fost treaz ultima dată” Şi, totuşi, ea continuă relaţia…. Examenul la care prietenul a picat şi asta este un examen la vieţii care nu ar trebui să lase coringenţi.

Să nu uităm că în paginile Sfintei Scripturi aflăm cuvinte care ar trebui să ne dea de gândit la rolul nostru în viaţa familie, să ne gândim serios că soţia nu este ceea căruia i se porunceşte şi ea să execute: „Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate.”(1 Petru 3,7) ci trebuie să dea dovadă de adevărata bărbăţie şi nu de posesor, aşa cum remarca şi părintele Alexander Schmemann că bărbatul poate să devină bărbat adevărat, împărat al zidirii, doar dacă nu pretinde să fie proprietar al zidirii, stăpân cu puteri nelimitate asupra ei, ci primeşte cu iubire şi ascultare voia lui Dumnezeu în ce îl priveşte.

De asemenea, şi femeia încetează să fie numai femeie atunci când, dându-se celuilalt pe de-a-ntregul, devine la rândul său întrupare a bucuriei şi plinătăţii vieţii, devine cea pe care în Cântarea Cântărilor împăratul o aduce în cămara de nuntă zicând: „cât de frumoasă eşti tu, iubita mea. Şi fără nici o pată!” (Cântarea Cântărilor 4,7).

Mergând tot în paginile Bibliei unde aflăm răspuns la orice întrebare mai găsim: „Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.”(Efeseni 5, 28) şi cum ar trebui să poarte prietenul sau soţul cu prietena sau soţia? Decât aşa cum îi sfătuia odată Sfânta Muceniţă Alexandra, Împărăteasa Rusiei pe apropiaţii săi, că în dragoste este nevoie de o delicateţe deosebită. Poţi fi sincer şi devotat, şi totuşi în cuvintele şi în faptele tale să nu fie destul din acea tandreţe care cucereşte inimile.

Iată un sfat: nu-ţi afişa proasta dispoziţie şi sentimentele ofensate, nu vorbi cu mânie, nu te purta urât. Nici o femeie din lume nu va suferi atât de mult ca propria ta soţie din pricina cuvintelor tăioase ori necugetate care ţi-au scăpat de pe buze. Dintre toate lucrurile din lume, cel mai de temut să îţi fie tocmai s-o amărăşti. Dragostea nu-ţi dă dreptul să te porţi grosolan cu cel pe care-l iubeşti. Cu atât sunt mai strânse relaţiile dintre voi, cu atât mai rău doare inima de la orice privire, ton, gest sau vorbă care arată iritat ori sunt pur şi simplu necugetate.

Trebuie ca mâinile soţului, însuflate de dragoste, să fie în stare să facă orice. Trebuie ca fiecare soţ iubitor să aibă inimă mare. Fiecare soţ creştin trebuie să se unească cu soţia sa în dragostea de Hristos. Din dragoste de ea, el va trece prin încercările pe care le presupune calea credinţei. Luând parte la viaţa ei plină de credinţă şi rugăciuni, el va lega cu Cerul şi viaţa sa. Cei uniţi pe pământ prin credinţa comună în Hristos, transfigurând dragostea lor reciprocă în dragoste de Dumnezeu, vor fi veşnic uniţi şi în Cer.

Soţul trebuie să se sfătuiască cu soţia sa în privinţa treburilor sale, a planurilor sale, să aibă încredere în ea. Poate că ea nu se pricepe atât de bine ca el la aceste treburi, însă poate că va propune multe lucruri de valoare, întrucât intuiţia feminină funcţionează adeseori mai repede decât logica masculină. Dar şi dacă soţia nu-şi poate ajuta soţul în treburile lui, dragostea pentru el o face să poarte un interes profund pentru grijile lui, şi este fericită atunci când el îi cere sfatul. Şi în felul acesta cei doi se apropie şi mai mult.

Datoriile şi obligaţiile relaţiei conjugale sunt reciproce şi întru totul egale. Soţul şi soţia exercită funcţiuni diferite în sânul familiei, la fel cum preotul şi laicul o fac în „familia” comunităţii parohiale. Totuşi, aceste funcţiuni sunt complementare, fiind eficace doar atât timp cât se bazează pe egalitatea deplină şi necondiţionată a fiecărei părţi implicate, în ce priveşte statutul ontologic şi valoarea spirituală, care astăzi se cam uită din păcate.

Protoiereul Artemeie Vladimirov remarcă pe bună dreptate că soţilor contemporani le lipseşte în primul rând cavalerismul, mărinimia, tandreţea, bunăvoinţa, gentileţea –tocmai acele trăsături care alcătuiesc pentru o femeie atmosfera de cămin, de cuib. Foarte des uităm că este de datoria noastră să ne purtăm atent cu jumătatea noastră, măcar în lucrurile mărunte. După cum recunosc chiar femeile, lor ne le trebuie mult. Soţia iubitoare se bucură de orice mărturie, cât ar fi ea de microscopică, a faptului că ocupă un anumit loc în gândurile şi inima soţului. Pe cine iubim, la acela ne şi gândim; pe cine îndrăgim, pentru acela ne rugăm. Mă întreb câţi dinte soţi se mai roagă pentru soţiile lor?

Ar fi cazul ca soţilor să li se spună să mai lase bancurile cu supremaţia în căsnicie pentru că aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos dă legi care privesc şi pe bărbat şi pe femei, deşi pare că se adresează numai bărbaţilor. Vorbeşte capului, dar poruncile Sale sunt adresate deopotrivă întregului trup. Vede în femeie şi în bărbat o singură fiinţă şi nu face deosebire între sexe. Şi continuă tot Sfântul Ioan Gură de Aur, soţul nu ar trebui să uite cuvintele iubirii pentru soţie: eu dintre toate prefer iubirea ta! Şi nimic nu-mi este mai amar decât să mă cert cu tine. Şi dacă trebuie să pierd toate, să devin sărac lipit pământului, să ajung chiar în gura morţii, să pătimesc orice, şi primesc pe toate, îmi este de ajuns ca tu să fii bine! Niciodată să nu-i vorbeşti vulgar, ci cu cumpătare, cu preţuire, cu iubire multă, s-o cinsteşti. Arată-i că-ţi place tovărăşia ei, că preferi să rămâi cu ea acasă decât să te învârţi prin piaţă. S-o preferi dintre toate şi pentru toate şi s-o lauzi pentru frumuseţea, pentru înţelepciunea ei. Pe ea s-o preferi dintre toţi prietenii, chiar mai mult decât pe copiii tăi pe care ţi i-a dăruit. Şi pe aceştia să-i iubeşti datorită ei.

Dacă azi am respecta aceste cuvinte spuse sunt sigur că nu ar mai exista divorţuri sau alte probleme în familie, pentru că şi bărbatul dacă ar primi avansuri de la alte femei, ar avea puterea să spună: stop! stai domne! Păi eu am acasă o soţie, m-am căsătorit cu ea în faţa lui Dumnezeu, mă aşteaptă, am iubit-o, nu o voi înşela, a fost alături de mine la greu. Da o iubesc doar pe ea!

Şi până la urmă cum ar trebui să se poarte bărbatul cu soţia sa, că tot am scris mai sus dar poate fără nici un înţeles, dar ce este cel mai important că iubirea celor doi soţi este conştientă de faptul că aparţine unei iubiri mai mari, pe care ei sunt hotărâţi, o dată pentru totdeauna, să nu o mai părăsească pentru nici un motiv, nici chiar dacă ar fi ca iubirea să devină o cale de a experimenta suferinţa, din vina amândurora sau unuia dintre ei.

Soţul să nu uite că femeia este preţioasă şi de neînlocuit, că este o fiinţă unică şi irepetabilă. Să nu uite că este maximul bine, că este parte din el şi un singur lucru cu el. Să nu uite s-o ţină de mână când este cu ea, că fie fericit că o are aproape. Să nu ridice vocea la ea, să-i facă mici atenţii, un mic cadou, o floare, o îngheţată, ceva dulce. Soţul să nu uite să-i spună că o iubeşte, în orice ocazie, că este unică şi atrăgătoare, importantă şi de neînlocuit. Făcând toate acestea ajungem la o căsnicie trainică pe care doar moartea o va destrăma. Să nu aşteptăm ca doar soţia să facă primul pas şi să se schimbe, ci schimbarea să înceapă cu noi.

(Hrab Alexandru)

Pentru acest articol am folosit următoarele surse:

Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. EIBMBOR, Bucureşti, 2006;
David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. Sophia, Bucureşti, 2004;
D. Novello Pederzini, A te căsători este frumos! Ed. Serafica, Roman, 2009;
John Breck, Darul sacru al vieţii, ed. Patmos, Cluj Napoca 2007;
Preot Constantin Necula, Creştinism de vacanţă, ed. Agnos, Sibiu, 2011;
Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Căsătoria, ed. Tabor, Bucureşti, 2010;
Cum să întemeiem o familie ortodoxă, ed. Sophia, Bucureşti, 2011;
Familia creştină icoana a legământului de iubire dintre Dumnezeu şi om, ed. Viaţă Creştină, 2011;

Wednesday, September 21, 2011 3:53:07 PM UTC

Comments [0] - Trackback
FAMILIA ORTODOXA